Priveghere și Sfânta Liturghie Arhierească la Mănăstirea Gruiu Lupului

Înaltpreasfinția Sa a precizat că „în timpul rugăciunii, Dumnezeu caută întotdeauna spre inima noastră, să afle dacă ne dorim cu adevărat lucrul pentru care ne rugăm, iar mai ales atunci când ne rugăm să scăpăm de o anumită patimă sau să dobândim o anume virtute. Omul trebuie să vrea cu adevărat ca gândirea lui să ajungă precum „gândul” pe care-l avea Domnul Iisus Hristos (I Corinteni II, 16) sau, altfel spus, „în vremea rugăciunii și în toată vremea trebuie să ne străduim să potrivim duhul nostru cu Duhul lui Dumnezeu”. Este nevoie, deci, ca omul să rostească sincer cuvintele rugăciunii, să își dorească din tot sufletul să scape din robia unei patimi sau să se roage cu durere pentru mântuirea aproapelui său, ca Domnul să-l cerceteze și să poată spune: „Iată om în care nu e vicleșug!” (Ioan I, 47). Dacă omul Îl dorește sincer pe Dumnezeu, atunci și Dumnezeu îi primește rugăciunea și Se descoperă omului. Prin urmare, „de voiești ca Dumnezeu să asculte rugăciunea ta, ia aminte mai întâi tu însuși la ea cu credință și rostește-o din inimă!”

Lupta cu gândurile și cu împrăștierea minții în timpul rugăciunii este cunoscută tuturor celor care se roagă lui Dumnezeu. Mai ales sfinții au purtat lupta aceasta, pe care însă au biruit-o, prin îndelungă-răbdare și cu Harul lui Dumnezeu. Ca mintea să nu se mai împrăștie în timpul rugăciunii, ea trebuie educată puțin câte puțin așa cum învață Sfântul Ioan Scărarul: „Luptă să ridici, mai bine zis să închizi cugetarea în cuvintele rugăciunii, iar dacă, slăbind pentru pruncia ei, cade, ridic-o iarăși; căci e proprie minții nestatornicia, dar e propriu lui Dumnezeu s-o poată statornici”.