Eşti aici

Sfinții Cuvioşi Neofit şi Meletie, de la Mănăstirea Stânişoara Sfinții Cuvioşi Neofit şi Meletie, de la Mănăstirea Stânişoara

Sfinții Cuvioşi Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânişoara

Data prăznuirii: 
3 Septembrie

În munții din preajma Mănăstirii Cozia, aflată pe valea Oltului, s-au nevoit mulţi sihaștri iubitori de Dumnezeu, atât înainte de zidirea sfântului locaș de către fericitul întru pomenire domnitor Mircea cel Bătrân (cel Mare) al Ţării Româneşti, cât și după aceea. 

Printre cei mai cunoscuți pustnici ai locului au fost cei șase monahi de la Cozia care, în preajma anului 1600, s-au retras dincolo de Olt. Dintre ei cunoaștem cu numele pe Cuvioșii Daniil duhovnicul și Misail, ucenicul său, care s-au așezat la poalele Muntelui Cozia și au întemeiat Schitul Turnu, precum și pe Cuvioșii Neofit și Meletie, pe care îi prăznuim astăzi. Ei au sihăstrit mai sus, în Muntele numit Sălbaticul, iar ucenicii lor au întemeiat Schitul Stânișoara.

Sfântul Cuvios Neofit s-a născut în veacul al XVI-lea din părinţi creştini ortodocşi, cu frică de Dumnezeu şi cu evlavie sfântă. De tânăr a primit chipul îngeresc al călugăriei în Mănăstirea Cozia şi, după mai mulți ani de ascultare smerită în obște, dorind viaţă desăvârșită, a primit binecuvântarea starețului său să meargă în pustnicie. Astfel, şi-a săpat o chilie în partea de apus a muntelui numit Sălbaticul şi acolo s-a nevoit singur în aspre osteneli şi în neîncetată rugăciune, primind după o vreme tunderea în marea schimă călugărească. Toată săptămâna postea şi se ruga în peşteră, iar din când în când, în Duminici și sărbători, cobora la sihăstria de la Turnu, se spovedea la Cuviosul Daniil duhovnicul, apoi, la Sfânta Liturghie, se împărtăşea cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Hristos. Fiind lucrător încercat al rugăciunii neîncetate, acest fericit, mare nevoitor şi iubitor de Dumnezeu, după ce s-a dăruit cu totul vieţii pustniceşti şi a ajuns pe înalte trepte de sfințenie, a primit de la Duhul Sfânt darul lacrimilor și al mijlocirii pentru întreaga lume. După 30 de ani, trăiţi în sălbăticia locurilor, unde a suferit asprimea iernilor „în sărăcie şi golătate”, răbdând grele ispite de la diavoli, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului acolo în peşteră, neştiut de nimeni. Trupul său răposat a fost descoperit de un călugăr de la Mănăstirea Cozia, care era rânduit să ducă mâncare pustnicilor. El a luat trupul Sfântului şi l-a adus la mănăstire să-l îngroape. Dar noaptea fericitul Neofit i s-a arătat în vis şi l-a certat, poruncindu-i să-i ducă trupul înapoi în peşteră. Tot în această noapte Cuviosul s-a arătat şi stareţului, îndemnându-l să aşeze la locul său de nevoință sfântul său trup. A doua zi de dimineaţă, călugărul a luat cinstitul trup al Cuviosului şi, împreună cu un alt monah, le-a dus în peştera lui, în muntele Sălbaticul. Ajungând aici, unul dintre călugări, supărat de osteneala pe care o făcuse, a zis: „Cu urşii ai trăit, cu urşii să rămâi!”. Pentru aceste vorbe lipsite de evlavie a fost însă pedepsit îndată, întorcându-i-se capul spre spate. Atunci, cu vaiete mari a coborât la mănăstire, mărturisindu-şi păcatul. Părinţii, împreună cu stareţul mănăstirii, s-au rugat Cuviosului Neofit să ierte pe cel păcătos şi acesta s-a vindecat îndată. În felul acesta a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său, arătându-l înaintea tuturor făcător de minuni şi tămăduitor. Vestea aceasta s-a răspândit curând, mai ales în satele de prin apropiere, încât mulţi credincioşi îşi îndreptau paşii spre peştera lui unde se închinau și primeau mângâiere sufletească și vindecare de boli. Moaştele Sfântului Neofit se păstrează  astăzi în  biserica Mănăstirii Stânişoara, unde mulțime de binecredincioși creștini primesc ajutor, fiind izbăviți de patimi sufletești, de necazuri și de boli, iar peştera unde s-a nevoit Cuviosul este și astăzi loc de pelerinaj.

Sfântul Cuvios Meletie a trăit în sihăstria Stânişoarei la cumpăna veacurilor al XVI-lea și al XVII-lea. Se crede că era de loc dintr-un sat aflat în preajma Mănăstirii Cozia, unde a şi intrat ca viețuitor din fragedă vârstă. Aici s-a nevoit în post şi rugăciune până în ziua în care, la rugăminţile lui, starețul său i-a dat binecuvântare să mergă la părinţii sihaştrii şi să se nevoiască dincolo de Olt. Cuviosul și-a săpat o peșteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, munte în care se nevoia și pustnicul Neofit. Acolo a rămas fericitul, a primit marea schimă și s-a ostenit vreme de peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi păzindu-şi mintea curată de cugetele cele rele. Ostenelile lui erau nenumărate: lacrimi, suspine, metanii, postiri, privegheri şi lupte împotriva duhurilor necurate. Șase zile se nevoia în chilia pe care și-o săpase în peşteră, iar duminica mergea la Cuviosul Daniil, duhovnicul de la Turnu, şi primea Sfânta Împărtăşanie. Zilnic îşi aducea apă cu ulciorul de departe, ca să se ostenească mai mult şi, în acelaşi timp, să se roage şi mai mult. La bătrâneţe, însă, nemaiputând coborî din peşteră cale îndepărtată, s-a rugat lui Dumnezeu şi prin grija Maicii Domnului a izvorât un  izvor de apă chiar înaintea peşterii sale, care curge şi astăzi, fiind numit: „izvorul lui Meletie”. Astfel, Dumnezeu l-a slăvit prin darul minunilor, al tămăduirilor și al mângâierii sufletelor întristate, încât Cuviosul a ajuns să fie cunoscut pentru sfințenia sa. După îndelungate nevoinţe, ajungând la adânci bătrâneţi, şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu. O parte din cinstitele sale moaşte, care au odihnit vreme îndelungată în peşteră, au fost mai târziu împărţite de credincioşi, iar peştera este loc de închinare până astăzi.

Viaţa şi nevoinţele Cuvioşilor Neofit și Meletie îi arată a fi preamăriți de Duhul Sfânt și moştenitori ai Împărăţiei cerurilor, ca purtători de daruri duhovniceşti şi rugători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat în anul 2016, rânduindu-le zi de pomenire la data de 3 septembrie.

Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.