„Credința cea dreaptă este revelată de Dumnezeu, iar omul cu mintea luminată de har ajunge să cugete la cele nevăzute”, a spus Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie în „Duminica Ortodoxiei”
„Dumnezeu Se descoperă omului care dorește să-L cunoască. Credința cea dreaptă nu este meritul omului, ci ea este revelată de Dumnezeu, începând cu „grăirea prin prooroci” încă de la facerea lumii și culminând „la plinirea vremii”, cu Evanghelia propovăduită de Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care i-a ales și i-a învățat pe Sfinții Apostoli dreapta credință, dreapta viețuire și dreapta cinstire a lui Dumnezeu. La rândul lor, Apostolii au predat Bisericii toate dogmele și poruncile lui Dumnezeu, spre propovăduire neschimbată, până la sfârșitul veacurilor”, a accentuat Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, în Duminica Ortodoxiei la Catedrala „Sfântul Ierarh Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea.
Înaltpreasfinția Sa a arătat că adevărurile de credință sunt „adevăruri dumnezeiești necreate și veșnice. Dogmele și tainele credinței nu pot fi cuprinse de rațiune, care este creată, limitată, încă și afectată de păcat. „Cunoașterea lui Dumnezeu se dobândește prin credință și este imposibil să-L cunoști fără credință”, cum învață Sfântul Ioan Gură de Aur.
Omul nu se poate apropia de Dumnezeu decât prin credință, căci tainele Lui sunt mai presus de cuget. Pentru omul care nu primește adevărurile dumnezeiești prin credință, ele devin sminteală și nebunie, cum constată ucenicii Domnului: „Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (I Corinteni I, 23). În afara credinței, Mântuitorul Hristos devine „piatră de poticnire şi stâncă de sminteală” (I Petru II, 8), fapt confirmat în mod repetat de istorie.
Chiar primite prin credință, dogmele rămân ascunse în prufunzimile necercetate ale Înțelepciunii lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât în viața aceasta omul nu poate cunoaște dogmele credinței decât în parte, potrivit Sfântului Apostol Pavel: „Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură” (I Corinteni XIII, 12). Dar și când omul va crește veșnic în comuniunea cu Dumnezeu, El va rămâne o taină nepătrunsă în mod deplin de puterile omenești.
Atunci când Mântuitorul Hristos i-a întrebat pe ucenicii Săi: „Voi cine ziceţi că sunt Eu?”, El a primit unicul răspuns corect: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!” (Matei XVI, 13-16). De aceea, predica Sfinților Apostoli și a Bisericii este centrată pe credința că Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul-Născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, Care S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, Care a murit și a înviat pentru ridicarea neamului omenesc din robia păcatului și a morții.
Credința în Domnul Iisus Hristos se exprimă prin mărturisirea numelui Său: „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani X, 9-10). Dar nu singură credința este mântuitoare, ci mărturisirea celor crezute, cum spune Însuși Mântuitorul: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei X, 32-33).
Credința este o lucrare teandrică. Începutul este pus atât de Dumnezeu prin har, care luminează mintea omului, cât și prin libera voință a omului de a crede. De aceea, credința cea dreaptă este revelată de Dumnezeu, iar omul cu mintea luminată de har ajunge să cugete la cele nevăzute”, a spus Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie.
