Sfânta Treime - sărbătoarea Mănăstirii Cozia

Biserica „Sfânta Treime”

Arhitectural,  Mănăstirea Cozia înscrie la noi, după model athonit, planul cruciform trilobat, în care naosul are o secţiune centrală acoperită de turlă şi două secţiuni laterale (lobi), acoperite cu câte un semicilindru. Planul triconc  a fost reluat de-a lungul secolelor, devenind formula cea mai des utilizată pentru bisericile de mănăstire. Soluţiile constructive, ca şi elaboratul decor al faţadelor, realizat prin alternanţa materialelor, combinată de elemente de ceramică, rozete – răsuflători şi ancadramente de piatră acoperite cu un decor plat, de entrelacuri orizontalizante, combină soluţii de tradiţie bizantină – turla cu pandativi – cu cele specifice bisericilor sârbeşti de pe Valea Moraviei.

În naos, pe o bază pătrată, se ridică tamburul turlei pătruns de 12 ferestre cu câte trei retrageri spre interior. Baza turlei se sprijină pe capetele bolţii semicilindrice şi pe aceste arce longitudinale, pandativii fiind susţinuţi de patru arce în consolă pe care se înalţă un scurt inel tronconic.

 Naosul este prelungit la est şi prevăzut lateral cu câte o absidă semicirculară la interior şi cu cinci laturi la exterior, iar pereţii de nord şi de sud descoperă câte două firide arcate egale şi mai joase decât absidele. Suprafaţa exterioară este împărţită în trei registre prin două brâuri din cărămidă, fiind compusă din firide semicirculare în partea superioară, care pornesc de la soclul bisericii până sub cornişă, cu muchiile ieşite în exterior. Partea superioară a firidelor este marcată în exterior prin trei rânduri de cărămidă, ceea ce duce la apariţia unor arcaturi, iar în interiorul acestora, în partea de sus, prin 11 rozete. Registrul median este caracterizat prin cele şapte ferestre cu ancadramente bogat sculptate cu motive vegetale, linii împletite şi elemente stilizate reprezentând păsări, reptile sau vulturul bicefal. Sub cornişa bisericii se găsesc trei rânduri de cărămidă sub forma unor zimţi de fierăstrău, element reluat consecvent la cornişa bazei şi la cea a turlei.

Ornamentaţia bazei pătrate este compusă din patru rozete incluse în câte o firidă semicirculară care imită pe cele din registrul superior. Acestea sunt subliniate în exterior prin trei rânduri de cărămidă, iar deasupra printr-un brâu alcătuit dintr-un singur rând de cărămidă dispus în motivul zimţilor de ferăstrău. Cele douăsprezece ferestre ale turlei sunt înalte şi înguste, încheiate semicircular. Atât ferestrele cât şi cele trei rânduri de zimţi de ferăstrău care subliniază ferestrele prezintă câte trei retrageri ca elemente specifice de decoraţie pentru turlă.

Zidurile exterioare ale bisericii mari sunt construite din masive blocuri de piatră, alternând cu caramidă aparentă, jocul lor fiind sporit de ancadramentele celor şapte ferestre fiecare cu sculptura şi compoziţii florale şi zoomorfe aparte, aparţinând epocii lui Mircea cel Batran, iar altele două, de la pronaos, fiind introduse în secolul al XVIII-lea, deoarece iniţial acesta a fost conceput ca o parte obscură, ca o necropolă ce adăpostea mormântul voievodului, al urmaşilor săi şi al maicii Teofana, mama lui Mihai Viteazul. Trei dintre ancadramentele în piatră, din secolul al XIV-lea, ale ferestrelor bisericii Mănăstirii Cozia, au pe montanţi şi pe arcul superior  şerpi şi păsări. Două din ferestre au câte doi şerpi, ornament mult răspândit în arta populară, care trebuie înţeles ca o interpretare locală a mai vechilor imagini orientale de copaci ale căror ramuri rupte, animându-se, se trannformă în şerpi. Şerpii sculptaţi la cele două ferestre simbolizează diavolul, puterea răului, viclenia şi minciuna. Satan ia forma şarpelui şi minte pe Adam şi Eva.

Analizând sculpturile originale din secolul al XIV-lea, în special fereastra amplasată în partea dreaptă a naosului, care luminează portretul votiv ctitoricesc, se remarcă vulturul bicefal încadrat între două păsări, având deasupra lor un frumos chenar sculptat în piatră, reprezentând  vrejuri şi flori, iar dedesubtul acestor păsări, de o parte şi de alta, se prelungesc şase colonete cu alte două păsări.

Prezenţa vulturului bicefal  pe cadrul de fereastră realizată la începutul domniei lui Mircea cel Bătrân nu este întâmplătoare. El simbolizează conducerea teocrativă, sub puterea lui Dumnezeu, şi autocratică exercitată prin monah cu putere absolută, care guvernează prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De asemenea, bicefala acvilă este însemnul heraldic al depoţiei din epoca Paleologilor, el având rolul să semnaleze intrarea recentă a Dobrogei sub cârmuirea voievodului muntean.

Vulturii, sculptaţi la Mănăstirea Cozia în ancadramentele ferestrelor, simbolizează, de asemenea, înălţimea şi adâncimea vieţii spirituale. Ancadramentul din absida ferestrei din dreapta se deosebeşte prin forma şi modelele sculptate. Fereastra este încadrată între doi stâlpi, pornind de la soclu până la chenarul sculptat al rozetei. De la brâul al doilea de piatră, stâlpii sunt din piatră masivă cu scupturi împletite şi răsucite. Cea de-a treia fereastră are chenarele sculptate cu trei colonete având sculpturi răsucite şi două şuviţe împletite pe ambele laturi, iar mai sus se observă doi şerpi mari pe care alte două păsări afrontate stau în picioare.  Pasărea supunând şarpele, călcându-l în picioare, simbolizează triumful binelui asupra răului. În sculpturile originale, patru păsări stau cu picioarele pe patru şerpi mari (balauri), simbol că înălţimea şi profunzimea vieţii spirituale biruieşte pe diavol şi toate uneltirile lui, astfel fiind evidenţiată tema virtuţilor creştine. Fereastra de la absida altarului are sculpturi pe cadrele ei sub formă de palmete, iar partea de sus se încheie cu un chenar format tot din palmete. În partea de nord a bisericii, fereastra surprinde prin faptul că apar două modele sculptate: unul pare să fie o monogramă a lui Hristos Teos-Dumnezeu, iar celălalt ornament, pătrat, are o scupltură împletită. Fereastra cealaltă, din partea de nord, prezintă sculpturi originale din secolul al XIV-lea într-un mod mult mai evident. Sculptura de secol XVIII iese în evidenţă prin formele mai grosiere ale împletiturii.

Pe turlă se păstrează crucea voievodală cu trei braţe,  cu globuri din aur masiv, din secolul al XIV-lea amplasată într-un bloc mare de piatră care are forma unui turban turcesc, simbol şi dovadă că Sfânta Cruce creştină a biruit păgânătatea.

Lăcaşul a fost plănuit triconc – cele trei abside ale bisericii formând braţele unei cruci, având deasupra o monumentală turlă, iar pronaosul este acoperit cu o simplă boltă semicilindrică.

Strict monahală în concepţie, Cozia se va distinge în arta epocii şi prin sensul euharistic al reprezentărilor sale. Decorul în relief plat care subliniază arcadele oarbe, ferestrele şi colonetele, formează rozete cu ajutorul unui repertoriu fito şi zoomorf, trădează la rândul său marca unui atelier morav, strâns înrudit cu cele de la Ravanica şi Krusěvac[1].

În partea superioară a zidurior, aproximativ la 80 de cm sub cornişă se deschid 17 răsuflători circulare, decorate cu traforuri de piatră, mari rozete compuse din motive vegetale sau desene geometrice, dispuse radial. De la floarea de piatră care constituie centrul cercului, pornesc un număr de 12 raze, intersectate în partea mediană şi superioară de frunze stilizate, realizându-se două cercuri concentrice, iar razele sfârşesc într-o împletitură de ghirlande ce constituie cadrul exterior al rozetei.

Decorul din piatră este urmat de o bordură circulară complexă, formată dintr-un cerc segmentat, compus în interior din 18 bucăţi de cărămidă aparentă, în partea mediană din 39 de cruciuliţe din ceramică, iar în partea exterioară, de un cerc segmentat din 24 bucăţi de cărămidă aparentă. De la distanţă, rozeta şi bordura circulară sau chenarul apar ca un tot geometric, dominat de o arcadă cu dublă decoraţiune:  sculptură în piatră cu motive vegetale sau geometrice şi repetarea bordurii, de data aceasta semicirculară, compusă în interior din 18-19-20 bucăţi de cărămidă aparentă, 36-37 cruciuliţe de ceramică, în partea mediană şi 21-23 bucăţi de cărămidă aparentă în exterior.

Arcada, cu dublă decoraţiune, intersectează în partea superioară prima bordură orizontală, aflată imediat sub cornişă, formată din patru rânduri de cărămidă aparentă, iar în partea inferioară, a treia bordură, orizontală, compusă din trei rânduri de cărmidă aparentă. Partea inferioară a rozetei intersectează a patra bordură orizontală, formată din trei rânduri de cărămidă aparentă.

PRIDVORUL Mănăstirii Cozia este un adaos din epoca brâncovenească, păstrând rolul de amplificare a imaginii generale a edificiului şi de realizare a unei intermedieri  mai line  a trecerii din cadrul natural în cel religios al bisericii. Pisania pictată în limba greacă  îi aminteşte “pe zugravii Andrei, Constantin şi Gheorghe, 1707”. Lucrare valoroasă, ca execuţie şi stil, care se încadrează organic în ansamblul general, pridvorul constituie actualmente faţada vestică. El porneşte de la o bază realizată din bucăţi de piatră încadrate în mortar, având o platformă de piatră de la care pornesc patru coloane în stil brâncovenesc pe care se sprijină trei arcade, cea centrală oferind accesul în pridvor.

A fost adăugat între anii 1706-1708 de către boierul Şerban Cantacuzino II Măgureanu, vărul lui Constantin Brâncoveanu, cel care s-a îngrijit şi de refacerea picturii din altar, naos şi pridvor cu ajutorul meşterilor formaţi la Hurezi. Pe un parapet de piatră se sprijină şase coloane canelate cu baze şi capiteluri marcate în partea inferioară prin câte un brâu în stil funie răsucită. Coloanele sunt realizate din piatră, frumos ornamentate cu sculpturi, având motive vegetale şi capiteluri bogat ornamentate cu aceleaşi motive. Deasupra capitelurilor se deschid arcadele ornamentate cu sculpturi în piatră, străpunse de bare masive de lemn şi dublate de arcuri, sistemul de boltire al pridvorului fiind compus dintr-o calotă şi câte o semicalotă pe laturile de nord şi de sud. Un brâu în partea superioară desparte decorul laturilor exonarthexului constituit pe faţada de vest din elemente vegetale pictate, icoana hramului, precum şi din două ocniţe circulare pictate, delimitate prin nervuri în relief. Decoraţia celorlalte laturi este compusă, în principal, din alternarea nivelurilor de piatră cu câte trei rânduri de cărămidă, ceea ce produce un bicromism echilibrat.

În interiorul pridvorului, în zona mediană a parapeţilor de pe pereţii de vest, sud şi nord, precum şi al peretelui vestic al pronaosului se află încastrată o laviţă din piatră, terminată în partea dreaptă a portalului cu un jilţ de piatră cu stema reprezentând vulturul bicefal şi însemnele arhiereşti – mitra, crucea şi cârja – semn că pridvorul avea şi rolul de a adăposti scaunele de judecată, patronate de arhiereul locului.

Tavanul pridvorului este boltit, susţinut de arcade semicirculare transversale, acestea delimitând spaţii semicirculare şi arce de cerc, ornamente cu fresce având subiect biblic.

În pridvor se remarcă teme introduse în arta valahă de ansamblurile murale de la Hurezi: Judecata de Apoi, Martiriile Apostolilor şi mai ales elegante compoziţii ale Imnurilor mariale, pictate pentru prima dată în pridvorul de la Hurezi. Chipurile familiei ctitorului picturii: Şerban Cantacuzino II Măgureanu, părinţii săi şi soţia sa, Andreiana, pot fi văzute în naos pe peretele de vest, făcând pandant cu tabloul votiv reprezentându-l pe Mircea cel Bătrân împreună cu fiul său Mihail, o reluare a portretelor de secol XIV.

PRONAOSUL

Pronaosul  ctitoriei lui Mircea cel Bătrân a avut destinaţia iniţială de necropolă, fiind zidit fără ferestre, ca parte obscură, cu intrare directă de afară, având rolul de a evidenţia contrasctul dintre luminozitatea cadrului natural şi cadrul sobru al interiorului mănăstirii.

Pronaosul are dimensiunile 730/630 cm, cu tavanul boltit în arcadă între peretele de nord şi cel de sud, pereţii exteriori având grosimea de 130 cm. Din tavan atârnă un policandru, cu o provenienţă identică cu cel din naos şi pe a cărui cruce este inscripţionat: „Martin Marggra in Nirenberg anno 1691”.

Sub aspect patrimonial, pronaosul este o adevărată „sală-tezaur” pentru că ea adăposteşte nu numai mormintele voievodale, ci şi cea mai veche realizare în frescă de la Cozia, datând din secolul al XIV-lea.

Peretele de răsărit al pronaosului este prevăzut cu două nişe dreptunghiulare, cu partea superioară semicirculară, cu adâncimea de 50 de cm, lăţimea de 90 – 100 cm şi înălţimea de 120 cm, împodobite cu fresce.

În nişa din dreapta este reprezentată scena sacrificiului lui Isaac de către tatăl său, Avraam. Tabloul, de un mare dinamism şi dramatism, prezintă momentul în care Avraam a întins mâna şi a luat cuţitul să-l înjunghie pe fiul său, pe care îl legase deasupra lemnelor de pe altarul de jertfă.

În nişa din stânga este zugrăvit Sfântul Ilie, hrănit de corbi, în timpul postului său din pustiu. Spre deosebire de imaginea anterioară, pictura aceasta a fost refăcută de câteva ori, mai ales mâna stângă a sfântului.  Tema picturii este de sorginte bizantină şi apare ilustrată pentru prima dată în bisericile sârbeşti din Gracanica şi Moraca, formând un întreg ciclu în diaconicon.

În peretele sudic al pronaosului au fost deschise două ferestre în vremea lui Constantin Brâncoveanu, de dimensiuni mai mici decât cele din naos şi din altar. Deasupra mormântului lui Mircea se află o icoană a hramului cu dimensiunile de 95/125 cm, realizată în 1794.

Pereţii sunt pictaţi în frescă, în trei registre, cele inferioare având dimensiunea de 160 cm, iar cel superior, de aproximativ 500 cm. În pronaos se păstrează fresca veche (1391), care cuprinde 237 de scene ce se pot citi, dintre care 183 cu însemnată precizie, purtând amprenta spiritului monastic. Sfinţii cu figurile alungite, cu feţe înguste ce descoperă o graviditate aspră, specifică isihaştilor, având mâinile şi picioarele foarte subţiri, se aseamănă destul de mult cu chipurile picturii de la Ravanica, de pe Valea Moraviei, care impresionează prin numărul mare al anahoreţilor.

Programul iconografic al pronaosului diferă într-o anumită măsură de cel tradiţional al bisericilor din Bizanţ, ţările slave şi chiar de modelul de la Târgovişte (cu 30 de ani) mai vechi, în sensul că nu apare zugrăvită Judecata de Apoi sau Raiul, în schimb apărând o serie de imagini unicat, reprezentând cele şapte sinoade ecumenice.

O noutate, specifică în general secolelor XVII-XVIII, o constituie plasarea icoanei hramului în această sală a bisericii. De asemenea, imaginea lui Iisus pe tron – Deisis – icoană specifică pronaosului, o găsim plasată în naos.

„Pictura  bisericilor noastre vechi ortodoxe nu este un simplu mijloc de decorare a locaşurilor sfinte pentru încântarea ochilor şi satisfacerea simţului estetic al celui care priveşte, ci constituie o întreagă gândire teologică în imagini pentru a cărui înţelegere este necesară şi o cunoaştere despre învăţătura dogmatică, biblică şi exegetică de cult dar şi de istorie bisericească universală şi românească. Imaginea pictată ne introduce în lumea de artă a trecutului nostru[2], căci ne-am potrivit paşii istoriei cu paşii Ortodoxiei, ca mai târziu să ne potrivim paşii identităţii noastre naţionale cu ai Ortodoxiei[3]”.

 Ansamblul iconografic înfăţişează  Sinaxarul  - calendarul sfinţilor şi sărbătorilor de peste an, Imnul acatist şi Sinoadele ecumenice. Pictura, de o excepţională calitate, aparţine artei monastice bizantine  paleologe, redescoperind vocaţia pedagogică a picturii, a cărei coerenţă este asigurată de ideea jertfei euharistice. Întreg ansamblul pictural este conceput sub semnul concepţiilor teologale exaltate de curentul mistic al isihasmului.

Imnul acatist, ilustrat pe peretele de răsărit, slăveşte în imagini pe Născătoarea de Dumnezeu, amintind paginile de manuscris, prin fineţea desenului şi decorativismul compoziţiilor, ca şi prin locul important rezervat textului în fiecare imagine. Apariţia acatistului nu a fost, probabil, străină de aspectul mariologic al isihasmului. Primele patru secvenţe îşi asumă sarcina de a glorifica zămislirea Mântuitorului de către Thetokos. Imaginile Bunei-Vestiri nu sunt, pe plan theofanic, decât evocări ale acestui moment al Întrupării. În strofa a V-a, Mântuitorul Hristos este slăvit chiar înainte de a se naşte, ceea ce pune un punct final procesului de destăinuire gradată a Parusiei. A patra scenă, cea a conceperii propriu-zise, prezintă la Cozia o versiune arhaică şi laconică, Fecioara fiind învăluită într-o mandorlă de lumină. Primele 12 strofe ale imnului, cu ajutorul unei structuri narative transferate din primele sărbători împărăteşti şi din ciclul marial servesc consemnării figurative a Parusiei.

Partea a doua a imnului prezintă formule iconografice abstracte. În strofa a XV-a Hristos apare o singură dată, iar în cea de-a XX-a Theotokos este ea însăşi obiectul adoraţiei. Ultimele 12 strofe, dezvoltând conţinutul dogmatic al imnului, sunt celebrări ale Parusiei în afara oricărui eveniment, Logosul Întrupat fiind perceput mai ales prin omagiul credincioşilor. Nu sunt analizate aici dogmele fundamentale, ci sunt înfăţişaţi cei care le împărtăşesc şi le cântă. Cele două secvenţe care închid acatistul sunt compoziţii tip, sinteze ale etapelor procesiunii şi nu o referinţă exactă la un anumit moment al ciclului liturgic.

Sinoadele ecumenice redau o maiestuoasă şi sublimă mărturisire de credinţă păstrând în acelaşi timp forţa de evocare a unor evenimente istorice.  Scenele prezintă în prim plan patru sau cinci ierarhi, singurii ale căror nume sunt scrise pe aureole, înfăţişându-i pe titularii scaunelor patriarhale, deşi uneori au fost reprezentaţi la sinod prin alţi ierarhi. Părinţii participanţi sunt dispuşi în jurul basileului, aşezat pe un loc central, păstrând aspectul dogmatic-teologic al sinodului prin imaginea ierarhului sau monahului care pronunţă actul de condamnare al ereticului, mărturisindu-şi în acelaşi timp dreapta credinţă. Episcopii sunt prezentaţi cu sacos brodat şi perlat, cu omofor polystavrion, iar pe omofoarele ereticilor se poate observa un desen vag cruciform care înlocuieşte crucea ortodoxă.

În partea de miazăzi a pronaosului apare pictat chipul Sfântului Nicodim de la Tismana, duhovnicul voievodului-ctitor şi cel care, probabil a îndrumat şi supravegheat construcţia mănăstirii care-i va aşeza în viaţă chinovială pe călugării isihaşti de pe Valea Oltului.

Mormintele reamintesc pelerinului despre dorinţa voievodului-ctitor ca după moarte, rămăşiţele sale pământeşti să se odihnească în ctitoria lui cea mai de seamă.  Mircea cel Bătrân a murit la 31 ianuarie 1418, la 60 de ani şi, respectându-i-se testamentul, a fost adus de la reşedinţa de la Argeş la Mănăstirea Cozia unde a fost îngropat la 4 februarie 1418. Mormântul a fost proiectat, după modelul mormintelor apusene medievale din secolele XII – XV, sub forma unui sarcofag egiptean, unic între toate mormintele boiereşti şi domneşti din ţara noastră. Pe mormânt s-a pus o piatră mare care a fost distrusă în urma deselor profanări. În vara anului 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu de către eterişti şi înfrângerea eteriştilor de către turci, urmărit, Alexandru Ipsilanti s-a refugiat la Cozia. Mănăstirea şi familiile refugiate aici au căzut pradă turcilor. Mănăstirea a fost incendiată, iar mormintele lui Mircea şi altor domni au fost profanate în speranţa găsirii unor comori ascunse. La 14 iunie 1917 prefectul judeţului Vâlcea anunţă Ministerul Cultelor că Mănăstirea Cozia a rămas în părăsire şi expusă stricăciunilor, superiorul refugiindu-se înaintea ocupaţiei germane. “Între altele, mi s-a adus la cunoştinţă că mormântul Voievodului Mircea a fost devastat, ridicându-i-se şi luându-i-se piatra comemorativă de către duşmanii străini de neam şi de credinţa ortodoxă”. În procesul verbal din 23 decembrie 1918, procurorul Tribunalului Vâlcea spune: “Din zvon public fiind informaţi că trupele austro-germane în retragere au devastat Mănăstirea Cozia, ne-am transportat în localitate unde… am constatat că piatra comemorativă de pe mormântul domnitorului Mircea cel Mare a fost mişcată din loc şi spartă, iar biserica folosită ca adăpost pentru cai”. Abia în 1936 a fost făcută o altă piatră pentru mormântul lui Mircea. Pisania alcătuită de Nicolae Iorga avea un conţinut mult mai bogat decât cel care există astăzi: “Aici odihneşte binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Mircea, (…urmează titulatura cunoscută) ctitor acestui sfânt locaş. A trecut la cele veşnice la 31 ianuarie 1418”. Această piatră a iscat discuţii cu privire la dimensiunea ei şi la conţinutul inscripţiei. După numai doi ani a fost schimbată. Din iniţiativa Comisiei Monumentelor Istorice, la 15 mai 1938, pe mormântul marelui voievod Mircea s-a aşezat actuala piatră funerară, adusă din Bulgaria. Inscripţia este: “Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418”.

   Din menţiuni documentare făcute de Mitropolitul Neofit I şi Nicolae Iorga, aflăm că la Mănăstirea Cozia din neamul lui Mircea mai sunt îngropaţi soţia lui, Doamna Mara şi copiii.

   Tot în pronaos se află mormântul Teodorei, mama lui Mihai Viteazul. După asasinarea fiului său pe Câmpia Turzii, ea s-a călugărit la Mănăstirea Cozia sub numele de Teofana monahia. În documentul din 8 noiembrie 1601, Teodora spune: “Eu am luat sfintele rase (haine călugăreşti) în mânăstirea sfântă ce se zice Cozia…”. Teofana monahia a murit în anul 1605 şi a fost înmormântată în biserica mare, lângă mormântul lui Mircea. În 1606 nepoţii Nicolae şi Florica i-au aşezat o frumoasă piatră funerară care se păstrează intactă, având inscripţia: “Prastavise roba Bajia (a răposat roaba lui Dumnezeu) călugăriţa Teofana, mama răposatului Mihai Voievod şi fie-sa doamna Florica şi fiul său (N)icolae Vod(ă) au nevoit şi au scris vă dni (în zilele lui) Io Radu Voievod 7414”.

Anumite hrisoave aminteau că sub pardoseala din lespezi de piatră, înălţată cu 0,45 m faţă de cea originală care era din cărămădă, mai sunt şi alte morminte ascunse. La 12 ianuarie 1659, Mihai Radu Voievod, emite un document lui Isbaşa, Ivaşca şi lui Preda, nepoţii logofătului Stanciu, unde aminteşte de daniile făcute de acesta Mănăstirii Cozia, “căci s-a îngropat acolo…”. Din două documente din 15 noiembrie 1702  reiese că Mitropolitul Varlaam care primise cinul călugăresc la Cozia, “… s-a îngropat în tinda bisericii, dinspre strana cea mare. A raposat noiembrie 18 (1702)”.

În biserica mare de la Mănăstirea Cozia sunt mai multe morminte domneşti, ierarhiceşti şi boiereşti. Identificarea unora (Dumitraşco biv vel Paharnic, Ioan Groful Bălăceanu) a fost făcută pe baza documentelor epocii.

Peretele vestic este străpuns la bază de uşa de acces, iar în registrul al treilea de o firidă, corespunzătoare rozetei exterioare.

NAOSUL

Afectat de trecerea timpului şi de vitregia  vemurilor, naosul, deasupra căruia se înalţă turla bisericii, are dimensiunile de 870/1.000 cm, fiind partea cea mai spaţioasă a bisericii. Turla are înălţimea de 800 cm până la vârful crucii. În tendinţa de a se realiza primii paşi către o formulă arhitectonică proprie, către un stil arhitectectonic local bine individualizat, în formula de construcţie a naosului şi turlei se poate observa procesul de transformare a formulei arhitectonice străine, de factură bizantină şi sârbească, într-una românească, dusă la maximă înflorire în epoca brâncovenească.

Căzută în repetate rânduri  pradă flăcărilor, mănăstirea a fost afectată îndeosebi în această zonă centrală. O primă intervenţie asupra structurii de rezistenţă şi asupra frescelor pictate în secolul al XIV-lea a vut loc în epoca lui Neagoe Basarab (1512-1521). Dimensiunile şi particularităţile arhitecturii bisericii Cozia, ca şi faptul că vechea pictură se păstra parţial, explică faptul că decorul mural al naosului combină discursul iconografic  specific ansamblurilor de secol XIV cu cel al artei brâncoveneşti. Cercetătorii au constatat că zugravii epocii brâncoveneşti au respectat în parte vechea iconografie în altar şi naos, aşa cum o indică pictura altarului – scenele Semnificaţiile lui Israel şi Împărtăşania Apostolilor - şi desfăşurarea scenelor din naos, care nu reiau ordinea întâlnită la ansamblurile epocii.

Peretele vestic, de o grosime deosebită (140 cm), desparte naosul de pronaos, fiind străpuns de uşa de acces între cele două săli. El este împodobit cu frescele ctitorilor, la care se adaugă imaginile sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavriil şi ale altor şaptezeci de sfinţi mucenici militari. Ferestrele au avut iniţial dimensiuni mai mici, fiind mărite în timpul lui Constantin Brâncoveanu. Pereţii de sud şi de nord conţin cât o absidă străpunsă de o fereastră în profil trapedoizal, baza mică formând partea exterioară de 60 cm, iar baza mare formând partea interioară de 90 cm, adâncimea în zid fiind de 90 cm cu înălţimea de 182 cm.

În naos, pe timpanele de sub turlă, absente la Hurezi sunt grupate Mari sărbători: Buna vestire, Naşterea lui Iisus, Întâmpinarea Domnului şi Botezul, ciclul continuând la nivelul absidelor şi în timpanul vestic cu Pogorârea Sfântului Duh, pe sud, Schimbarea la faţă, pe vest şi Coborârea la iad, în absida nordică, în altă ordine decât la Hurezi, unde timpanul de vest este rezervat răstignirii. Ciclurile hristice, desfăşurate pe două registre, ilustrează vindecări, învăţături şi Patimile. Chiar amplasarea tabloului votiv pe peretele de vest al naosului aminteşte de cutumele secolului XIV. Voievodul-ctitor apare îmbrăcat în costum de cavaler medieval apusean, ţinând în mâini macheta Mănăstirii Cozia pe care o închină Maicii Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Alături de Mircea se află pictat şi fiul său, Mihail, pe care îl asociase la domnie.

Friza de anahoreţi oferă o impresionantă serie de portrete de sfinţi cuvioşi, model de viaţă monahală.

Peretele de răsărit al naosului îl formează catapeteasma a cărei pisanie în zid precizează că “S(-au) f(ăcu)t aceas(ta) d(e) T(eodosie) egum(enul) Coz(iei) 1794 Popa Ionaş”. Vechea catapeteasmă din lemn a fost distrusă de foc, fiind înlocuită de cea actuală în vremea domnitorului Alexandru Moruzzi. Este realizată în stucatură, cu bogate ornamente în relief, pe cheltuiala egumenului Teodosie.

Ancadramentele uşilor împărăteşti sunt realizate în piatră masivă, având sculptate pe ambele părţi viţa de vie cu struguri. Întâlnim viţa de vie sculptată pe catapeteasmă, având douăsprezece struguri, între capetele celor doisprezece apostoli, făcând vădită Sfânta Împărtăşanie.

În partea superioară, la închiderea ancadramentelor, se găsesc sculptaţi în piatră doi lei, cu cozile îndoite printre picioarele din spate, fiecare leu ţinând coroana ridicată între ei. Dedesubtul lor se găsesc două flori de crin, iar deasupra coroanei o floare de dovleac.

Sub icoana împărătească a Mântuitorului se află pasărea bicefală, având ambele capete încoronate, iar deasupra capetelor se află o coroană mai mare cu o cruce pe ea, fiind înconjurată de vreji şi flori. Sub icoana Maicii Domnului se află în relief o vază lungă cu două torţe (simbol al potirului în care Sfântul Ioan a adunat sângele Domnului scurs din răni în momentul răstignirii), vrejuri şi opt flori de dovleac. Icoana Maicii Domnului de pe catapeteasmă păstrează  inscripţia “Aceste 3 sfinte icoane s-au făcut cu toată cheltuiala Sf. Sale Arhim. Coz(iei) Kir Ilarion 1794 feb(ruarie) 2”, iar Icoana Hramului Sfânta Treime, are inscripţia:  “De smeritul între zugrafi Ioan 1794”.

Deasupra celor două uşi diaconeşti se află câte un serafim, executat în relief, bine conturat, acoperindu-se cu aripile lui.

Deasupra uşilor împărăteşti, care păstrau inscripţia: “Ruca Ioan zug(ravu) 1 Nica 7294 (1789) mai 12”, “Pom. G. (Pomeneşte Doamne) Sima Marin”, apare Dreptul Iesei, tatăl proorocului David, dormind, de sub coaste din dreptul spinării sale răsărind trei ramuri: două mici înconjurându-l, iar din ramura cealaltă, mare, mergând în sus se desprind alte două ramuri cu douăsprezece palme care cuprind cele douăsprezece praznice împărăteşti. Deasupra praznicelor apare o friză cu patru păsări, două mari, avându-şi capetele întoarse peste corp, spre coadă, unde se află câte un ciorchine de strugure şi două păsări mai mici în poziţie normală, mâncând din ciorchinele de strugure; ornamentul continuă cu vrejuri şi flori.

De la sfârşitul secolului al XVIII-lea (1794) datează şi cei doi stâlpi de la proscomidie, sculptaţi în marmură, având fiecare câte două capiteluri împodobite cu motive brâncoveneşti şi flori.

Astfel, în altar apare Cortul mărturiei ca la Curtea de Argeş, alături de scene mariale specifice iconografiei altarului la sfârşitul secolului XVII.

Programul iconografic al altarului, deşi nu este excesiv de bogat, cuprinde câteva imagini de referinţă: Iisus – Pâinea vieţii, naşterea Maicii Domnului, Intrarea în biserică a Maicii Domnului, Cina cea de taină, Sfinţii Ioachim şi Ana, Sfinţii Ierarhi Ioan Gură de  Aur, Grigorie Bogoslovul, Vasile cel Mare, Spiridon, Cortul Mărturiei, Maica Domnului cu pruncul Iisus.

Tabloul central al altarului îl constituie Iisus-Pâinea Vieţii, imagine metaforică a Sfintei Treimi, a Împărtăşaniei. În centrul scenei, pe un disc, apare aşezat Mântuitorul Iisus Hristos, adevărata pâine a vieţii. Masa pe care este aşezat discul este păzită de doi heruvimi, în timp ce patru serafimi îngenunchiaţi de-a dreapta şi de-a stânga poartă în mâini flăcii care elogiază sfinţenia.

Pe faţada de vest, încadrând icoana de hram a Sfintei Treimi, apare o pictură cu un pitoresc peisaj, caracteristică picturii veacului XVIII.

În concepţia medievală, edificiul de cult este un microcosmos care conţine şi reprezintă imaginea universului. Cercetând comparativ programele din aria sud-est europeană în limitele de timp ale secolelor XVI-XVIII, constatăm alături de fireştile asemănări de ordin general şi de diferenţele de amănunt nesemnificative, anumite particularităţi ale programelor iconografice din Oltenia, care reflectă practici consecvente şi specifice acestui ţinut şi implicit, deosebiri eventual în raport cu alte zone sud-est europene. [4]

Atât pictura cât şi arhitectura de la Cozia vor deveni prototipuri deseori urmate de meşterii din secolele care s-au succedat.