Imnul național al României, simbol al afirmării identității, suveranității și spiritualității neamului românesc

Cu acest prilej, Înaltpreasfinția Sa a adresat cuvântul de binecuvântare: „Imnul național al României, simbol al afirmării identității, suveranității și spiritualității neamului românesc”

„Sărbătoarea Imnului Național prilejuiește afirmarea unor simboluri care, în diferite forme, descoperă o pătrunzătoare, autentică și variată capacitate de exprimare a ideii de unitate națională ce a fost prezentă, veacuri la rând, în toate provinciile românești.

Conștiința apartenenței la același neam nu a putut fi tăgăduită, întrucât, indiferent de vitregiile vremurilor, aproape profetic, a fost reafirmată într-un adevărat tezaur de valori spirituale și culturale. Acolo unde granițele doreau să  distrugă visul de unire al întregului popor român, spiritualitatea și cultura s-au dovedit a fi nu doar liantul către orizonturi din ce în ce mai înalte, ci forța care a inspirat, cu o reală vocație, solemnitatea afirmării identității, suveranității și spiritualității neamului românesc.

Ne mândrim astăzi că orașul Râmnicu-Vâlcea oferea, la 29 iulie 1848, prin măsura acordurilor liniei melodice a lui Anton Pann așezate pe versurile poeziei „Un răsunet”, a poetului Andrei Mureșanu, imnul care devenea expresia unității de Neam printr-o deșteptare a conștiințelor tuturor acelora ale căror inimi vibrau românește.

Deșteptarea din acel „somn al morții”, în care poporul român fusese înlănțuit veacuri de-a rândul, avea atunci menirea de a redescoperi comunitatea spirituală și culturală ce a ținut întreg neamul în unitate prin acuratețea graiului, prin profunzimea spiritualității și prin frumusețea culturii sale.  

Îndemnul spre libertate și unitate, căruia Andrei Mureșanu îi creionează forma unui imn manifest, era strigătul plin de zbucium cu care poporul român, așezat într-o adevărată stare de jertfă,  își „croia” propria soartă, „într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului”1]”. Năzuința în unitatea națională străbătuse conștiința românească mai bine de jumătate de mileniu, începând cu întemeierea statelor românești.

Întru totul sincer și profund atașat de tradițiile și de valorile identitare ale poporului român, Andrei Mureșanu a evidențiat, în anul 1848, ideea unității de Neam și de credință a românilor, teză cunoscută, de altfel, în întreg spațiul european.

Păstrarea unității de credință s-a înfăptuit prin misiunea slujitorilor Bisericii care au săvârșit aceleași slujbe în toate spațiile românești, au întemeiat școli în limba poporului, au păstrat în predosloviile cărților ideea unității de neam, de credință și limbă, iar în momentele în care țara s-a ridicat la arme, în fața oștilor erau „preoți cu crucea-n frunte/ căci oastea e creștină”.

Multe dintre cărțile de cult în limba română au văzut lumina tiparului aici, la Râmnicu-Vâlcea, un spațiu cultural și duhovnicesc care, aproape la tot pasul, oferă nenumărate mărturii ale iubirii lui Dumnezeu față de acest ținut. Amintindu-ne faptul că la Mănăstirea Cozia apăruseră „Pripealele” monahului Filotei la începutul secolului al XV-lea; că Mănăstirea Bistrița a fost în secolele al XVI-lea și al XVII-lea unul dintre cele mai importante centre culturale ale spațiului balcanic, aici funcționând și prima universitate din țara noastră; apoi de faptul că la Mănăstirea Govora a apărut în anul 1642 Pravila, cea mai veche culegere de legi bisericești și laice din Țara Românească; că prin activitatea cărturărească a episcopilor râmniceni Vâlcea devenise adevărată „capitală a tiparului românesc”, iar școlile mănăstirești au contribuit definitoriu la dezvoltarea învățământului românesc prin activitatea unor dascăli de excepție, precum Anton Pann, cel care a alăturat pasiunii față de muzica bisericească și preocupări culturale, reușind să armonizeze poezia „Un răsunet” care va vibra în inimile tuturor.

Râmnicu-Vâlcea este, așadar, un spațiu al culturii și al spiritualității românești în care sentimentele de unitate națională au pătruns adânc în conștiința tuturor locuitorilor care au cântat acest imn pentru prima dată în Zăvoi, la 29 iulie 1848. Istoria Imnului Național nu poate începe decât cu amintirea făuritorilor de cultură și cu pomenirea jertfei îndelungate a întregului neam și, de aceea, ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu pentru toţi eroii români care s-au jertfit pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român, dar și pentru cei care au vegheat și veghează la păstrarea independenței și a identității noastre naționale.

La aniversarea a 173 de ani de la întâia intonare a Imnului Național, dorim să exprimăm omagiul și gratitudinea Noastră față de Andrei Mureșanu și față de Anton Pann, încredințați fiind că intonarea acestuia reprezintă îndemnul către o conștiință mereu trează în afirmarea valorilor poporului român, a identității, suveranității și spiritualității neamului.

† Varsanufie

Arhiepiscopul Râmnicului