„Întoarcerea la Dumnezeu se face prin pocăinţă”

„Întoarcerea la Dumnezeu se face prin pocăinţă, care este actul de jertfă al dăruirii, iar pentru aceasta trebuie să rodim spic de virtuți.
Părinții Bisericii au privit perioada aceasta a Postului Mare ca fiind „maica curăţiei, cea care învinovăţeşte păcatul şi vestitoarea pocăinţei, purtarea îngerilor şi mântuirea oamenilor”, iar Sfântul Ioan Damaschin ne spune că „pocăinţa este întoarcerea cu lacrimi, cu post şi cu nevoinţă de la cele contrare firii, la cele fireşti, de la păcat la virtute şi de la diavolul la Dumnezeu”.
În sufletul Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, care se afundase în lumea păcatului, se înstrăinase de Dumnezeu, prin îmbrăcămintea cea de rușine, a strălucit dorința întoarcerii, iar pocăință a adus-o la limanul cel însorit al mântuirii.
Cuvioşii Calist şi Ignatie Xanthopol privesc pocăinţa drept corabia în care „frica de Dumnezeu este cârmaciul ei. Iubirea este limanul dumnezeiesc. Frica de Dumnezeu ne aşează în corabia pocăinţei şi ne trece peste marea vieţii acoperită cu aburi săraţi spre limanul dumnezeiesc care este iubirea”.
Conştientizarea stării de păcat este ca un cutremur lăuntric și, de aceea, ne rugăm: „Uşile pocăinţei, deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă…“. Este nevoie însă de lepădarea păcatelor şi intrarea în sălaşul pocăinţei, pentru ca Preamilostivul Dumnezeu să ne arate calea prin lumina rugăciunii.
Pentru a spori lucrarea duhovnicească, Sfântul Petru, sfătuiește ca „pentru aceasta puneţi toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră fapta bună, iar la fapta bună, cunoştinţa, la cunoştinţă, înfrânarea, la înfrânare, răbdarea, la răbdare, evlavia, la evlavie, iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească, dragostea” (II Petru I, 5-7).
Pocăința este, așadar, primenirea, împodobirea sufletului spre întâlnirea cu Stăpânul Hristos”, a subliniat Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie.