Sărbătoarea Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul la Mănăstirea Bistrița

Solemnitatea sărbătorii a fost dată de săvârșirea Sfintei Liturghii de către Înaltpreasfințitul Părinte Irineu, Mitropolitul Olteniei, împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, Preasfințitul Părinte Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei, Preasfințitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, Preasfințitul Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților, Preasfințitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii, Preasfințitul Părinte Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei, Preasfințitul Părinte Ilarion Făgărășanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, Preasfințitul Părinte Paisie Lugojanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei și Preasfințitul Părinte Emilian Lovișteanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului.

În cuvântul de învățătură împărtășit, Înaltpreasfințitul Părinte Irineu a tâlcuit pericopa evanghelică a duminicii, Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina, arătând că: „bogatul a gândit, după rodul îmbelșugat al țarinii sale, că ar putea să-și adune recolta sa și să o înmagazineze ca să-i fie pentru multe zile înainte spre desfătare și spre odihnă trupească și sufletească și, mai ales, a considerat el, toate acestea vor fi hrană suficientă pentru sufletul său.

Scopul Mântuitorului Iisus Hristos nu era acela de a arăta că o țarină rodește sau că un bogat este lacom și nemilostiv, întrucât acestea sunt cunoscute natural, întrucât țarina trebuie să rodească, iar omul păcătos este lacom și nemilostiv.

Mântuitorul dorește să ne arate în finalul acestei pericope că tot ceea ce este fără de rânduială și împotriva firii este o nebunie. Această stare se lipește de om și boala dă nume stării în care omul se află, fapt pentru care Mântuitorul arată că Dumnezeu îi spune omului bogat: Nebune, în noapte aceasta voi cere de la tine sufletul tău, și toate câte ai agonisit cui vor rămâne? Fiul lui Dumnezeu ne arată prin această pildă ce trebuie să facă omul pe pământ ca să se mântuiască.

Așezată în Postul Nașterii Domnului, pericopa evanghelică ne îndeamnă la milostenie, ne îndeamnă la fapta bună și, în același timp, la meditație, la contemplare, la o evaluare justă a ceea ce este înaintea noastră și în posibilitatea noastră de a înfăptui. Mintea omului este pusă să judece și să analizeze ce ne este folositor la mântuire și ce este important în viața pământească dar și în cea cerească. Omul nu a fost făcut să mănânce și să bea. El are altă misiune și alt scop. Țelul său este de a ajunge la curățirea sufletească și la despătimire. Încă de la prima greșeală a lui Adam, cel care și-a pus nădejdea în mâncare, cel care a privit spre fructul oprit și a văzut că era frumos la vedere și bun la gust, chiar înainte de a mânca din el,  această patimă a rămas în sufletul oamenilor și se moștenește prin naștere, până când moartea pune stăpânire pe trupul nostru și îl așază în mormânt ca să-l desfacă în cele din care a fost alcătuit.

Pentru a ajunge la înălțimea sufletească, omul are nevoie să analizeze cu mintea sa și să treacă de la lucrurile pământești la cele cerești. El trebuie să înțeleagă scopul pentru care Dumnezeu a făcut mâncarea și băutura și să nu lase niciuna din acestea să pună stăpânire pe sufletul său, pentru că sufletul este nemuritor și veșnic. El este suflarea lui Dumnezeu și niciodată nu se hrănește cu mâncare și băutură. În Sfânta Scriptură cuvântul  nebun  este folosit de două ori: prima dată când în Psalmi, când psalmistul spune că cel necredincios este nebun „zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu” (Psalm 52,1);  a doua oară, prin această parabolă când omul bogat a dorit să dea o altă direcție vieții materiale și consideră că sufletul este un element care ar trebui să se hrănească cu mâncare și băutură. De aceea este considerat nebun, pentru că nu gândește nici măcar după fire întrucât cade dedesubtul firii, considerându-se că omul fiind o cinste, s-a asemănat cu dobitoacele cele fără de minte și fără rânduială.

Omul bogat din evanghelia de astăzi, considerând că mâncarea este ceva specific sufletului, greșește esențial. Cum ar putea hrana pământească să fortifice sufletul, când sufletul nu mănâncă și nu bea? Numai trupul nostru are nevoie de aceste elemente ca să viețuiască pe pământ. Mâncarea și băutura sunt legate numai de viața biologică, iar acestea trebuie luate cu rânduială pentru ca nu cumva îmbuibarea, lipsa de măsură să ne tragă spre patimă, spre boală și suferință. Aceste elemente au fost lăsate de Dumnezeu să intre în compoziția trupului nostru pentru ca noi să înțelegem, pe de o parte, că lucrarea lui Dumnezeu este bună și de folos dacă se ia cu binecuvântare, cu rugăciune, iar pe de altă parte, pentru ca noi, prin această hrană, să sfințim mediul înconjurător și să binecuvântăm pe Dumnezeu pentru toate.

Există o comunicare și o comuniune între noi și natura înconjurătoare doar dacă acestea sunt luate cu bună măsură și cu dreaptă socoteală. Atunci când cineva abuzează asupra creației lui Dumnezeu, însăși creația se răzbună asupra omului și de aceea, de multe ori, bolile sunt datorate lipsei de rațiune, judecății slabe,  neputincioase, și stăpânirii simțurilor asupra mentalului nostru. Prin simțuri intrăm în contact cu cei din jurul nostru și constatăm că ele sunt de folos pentru noi, însă toate acestea trebuie luate cu binecuvântare cerească, pentru ca ele să nu devină o povară pentru noi. Sfânta Scriptură, când ne îndeamnă să postim, ne învață să ne înfrânăm, să luăm cu măsură, ca nu cumva îngroșându-ne trupul și mintea, acestea să se prăbușească sub stricăciune, căci în mintea noastră este mai întâi gustul, culoarea, senzația. Așadar, dacă în minte au pătruns toate acestea, de la poftă și până la realizarea acestora, nu sunt prea mulți pași. Prin urmare, toate acestea trebuie gândite și realizate cu multă înțelepciune. Mintea este cea care judecă și care tronează în viața noastră. Dacă mintea este sănătoasă, tot trupul este sănătos. Dacă mintea este bolnavă și lucrurile bune se strâmbă în mintea omului nepriceput.

Bogatul din evanghelia de astăzi nu mai cugetă la cele cerești, pentru că gândește că lumea aceasta și chiar viața lui, sunt îmbunătățite și sunt alimentate de cele pământești. El nu se gândește în ce chip ogorul care i-a adus bogăția, locurile pe care el le-a semănat și care acum sunt mănoase, reprezintă darea cea bună a lui Dumnezeu care revarsă rouă cerească și ploaie la vremea potrivită peste ele. El, ca și fariseul din pericopa Vameșului și a fariseului, se laudă și chiar pune stăpânire peste tot ceea ce nu este al său. Este adevărat că rodul muncii noastre  ne este folositor, dar, dacă acest rod devine o povară pentru noi, atunci niciodată nu putem să ridicăm ochii la ceruri, acolo unde este Stăpânul și Creatorul nostru. Sufletul devine un element pământesc în mintea bogatului, însă și el este conștient că trupul n-are nici o valoare fără suflet. Mântuitorul, atunci când spune  nebunule, în noaptea aceasta vor lua de la tine sufletul tău, arată că sufletele celor credincioși sunt luate de diavoli, care întotdeauna caută să facă rău și umblă ca niște lei cu gurile căscate, căutând pe cine să înghită.

Bogatul, considerând că sufletul său este ca și materia, inversează aceste valori în mintea sa și, prin urmare, el ajunge neînțelept, adică nebun. Are în minte numai lucruri necesare trupului, dar le pune pe seama sufletului și face din suflet un lucru pământesc, un lucru trecător și pieritor. Este considerat nebun întrucât, în loc să ridice viața spre o înălțime superioară, el o pogoară în lumea biologică, în lumea materială. Această inversare este cu adevărat nebunie, adică lipsă de rațiune, lipsă de noimă, lipsă de intelect, iar când intelectul nu mai spune cuvântul în viața personală, atunci toate sunt risipite și toate sunt fără rânduială.

Bogatul ajunge să fie un om cu totul pământesc, pătimaș, care nu mai cugetă cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. El trebuia să dea socoteală de viața sa și de faptele sale, pentru că dincolo de trupul acesta începe viața adevărată, când ne dezbrăcăm de materia pământească, iar acolo descoperim viața cerească, viața fără de sfârșit, viața plină de lumină.  Dacă am trecut bine din lumea aceasta, vom moșteni împărăția cerurilor unde lucrurile materiale sunt lăsate de-o parte și urmează ca și trupul nostru la Înfricoșata Judecată să fie iarăși transfigurat, să fie sfințit și luminat și să se unească cu sufletul nostru. Dacă punem sfârșitul nostru în mintea noastră, nu vom păcătui niciodată, pentru că ne așezăm întotdeauna în momentul despărțirii trupului nostru de suflet, atunci când vom da socoteală pentru toate câte am gândit și câte am făcut pe pământul acesta. Dacă sufletul nostru este despovărat de aceste greutăți pământești, într-adevăr el va merge ușor și luminat la Dumnezeu pentru că mintea ușoară este aceea care se dezbracă de patimile trupești și sunt lăsate de-o parte și se îmbogățește de gândurile, de cugetările duhovnicești, de tot ceea ce este spiritual, de tot ceea ce este sfânt. Sufletul adevărat, cel care iubește pe Dumnezeu, este întotdeauna locuit de Dumnezeu, este casă a Duhului Sfânt și merge din treaptă în treaptă spre înălțimea desăvârșită a îndumnezeirii, unde, „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2,20).

Astfel este Sfântul Grigorie pe care îl sărbătorim astăzi. Întreaga viață sfântul și-a făcut-o locaș lui Dumnezeu și a așezat pe Duhul Sfânt în interiorul său, s-a pregătit permanent pentru ziua în care va trece din lumea aceasta și pentru aceasta este așezat cu sfinții și luminează și strălucește cu îngerii lui Dumnezeu. Sufletul Sfântului Grigorie și trupul său pe care îl avem spre închinare sunt dovada unirii cu Dumnezeu întru slavă. Trupurile vor fi transfigurate la Învierea cea de Obște, însă sfârșitul, prin sfintele moaște, dovedește că Învierea este o certitudine. Dacă Dumnezeu face ca trupurile sfinților să fie nestricăcioase, ne arată că El locuiește cu adevărat în asemenea sfinți, lucru pe care noi îl constatăm când sărutăm sfintele moaște, când ne închinăm la sfinți și ei sunt prezenți în viața noastră. Este o lucrare a lui Dumnezeu care face  ca omul să fie preamărit atât pe pământ cât și în ceruri.

Sfinții sunt mijlocitori pentru noi și se roagă pentru noi și ne învață să fim înțelepți, pentru că evanghelia de astăzi ne învață cum este omul înțelept în comparație cu omul nebun. Sfinții sunt înțelepții lui Dumnezeu, sunt cei care au ajuns la înțelepciunea dumnezeiască. Rugăciunile Sfântului Grigorie și înțelepciunea sa, să ne fie povățuitoare întotdeauna, iar noi să avem parte de împărăția lui Dumnezeu, unde, împreună cu toți sfinții, să ne bucurăm în veci”, a încheiat Părintele Mitropolit.

Pelerinii prezenți s-au închinat pe parcursul întregii zile la Sfintele moaște ale Sfântului Grigorie Decapolitul care au fost așezate în fața bisericii mari, sub clopotnița mănăstirii.

Sfântul Grigorie s-a născut în cetatea Irinopolis din ţinutul Decapole, de unde şi numele de Decapolitul, în anii 780-790, pe vremea împaratului bizantin Leon Armeanul, atunci când Biserica era zguduită de erezia luptatorilor împotriva sfintelor icoane, la care era părtaş însusi împăratul. Tatăl său se numea Serghie, iar mama sa Maria. Încă de copil a iubit învăţătura şi felul de vieţuire al monahilor. A intrat de timpuriu în monahism şi a vieţuit prin mai multe mânăstiri din împrejurimi. A săvârşit minuni încă din viaţa sa pământească, precum şi după trecerea sa la cele vesnice în anul 842, la Constantinopol. Mai inainte vietuise într-o mânăstire din Muntele Olimp. Trupul său a fost găsit neputrezit şi izvorând bună mireasmă, fiind păstrat în mânăstirea in care trecuse la Domnul.

În ultimii ani ai secolului al XV-lea, Banul Barbu Craioveanu, un descendent al Basarabilor, a adus moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul şi le-a asezat în biserica Mânăstirii Bistrita din judetul Vâlcea, pe care însuşi o rezidise din temelii. Astfel, Mănăstirea Bistrita a devenit loc de pelerinaj al credincioşilor care îşi aflau şi îşi află în continuare ajutor in suferinţe prin mijlocirea Sfântului Grigorie Decapolitul. Din cauza deselor atacuri şi incursiuni ale ungurilor asupra Ţării Româneşti, călugării din Mănăstirea Bistriţa Olteană au săpat în secolul al XVI-lea o grotă ascunsă în stâncă, la un kilometru de mănăstire, unde ascundeau moaştele Sfântului Grigorie în vremuri de primejdie. Cu timpul, în această peşteră s-a făcut un mic paraclis pictat, numit „Paraclisul Sfântului Grigorie”. Racla de argint, în care se păstrează cinstitele moaşte, datează din anul 1656, fiind lucrată de meşteri din Cetatea Braşovului. Generalizarea cultului Sfântului Grigorie Decapolitul a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1950.