Slujbă de pomenire pentru poetul Mihail Eminescu

În cuvântul de binecuvântare împărtășit cu prilejul Zilei Culturii Naționale, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie a reliefat: „Trecut-au anii” de la nașterea micului Eminovici la Botoșani, însă dorul de Mihail Eminescu fascinează sufletele iubitorilor de cultură care, pe măsura descoperirii continue a profunzimilor nebănuite din poezia sa, îl așază pe poetul național drept simbol al excelenței literare. Este, cu adevărat, „o revelaţie ce mângâie", spunea Rosa Del Conte[1].

 Comemorăm astăzi, de Ziua Culturii Naționale, nașterea Luceafărului poeziei românești, momentul în care acesta răsare în neamul său, ca soarele de dimineață, cu „aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană”, după cum afirma I. L. Caragiale, spre a străluci veșnic în cultură și spiritualitate, prin măiestria și frumusețea versurilor sale. De altfel, poetul era un ideal de frumuseţe fizică, de desăvârşire interioră prin iubire, de dăruire şi sacrificiu suprem pentru binele naţiunii[2].

În aură de noblețe, numele lui Mihail Eminescu a străbătut înmănuncherea anilor și a mângâiat ca un stăruitor spre desăvârșire cultura națională. El este licărul de lumină cu valoare de simbol şi reper al culturii române și, cum remarca George Murnu, „ne apare ca un profet și cântăreț al aspirațiilor noastre, un mistagog care, cu gest sacerdotal, oficiază în telesteriile națiunii. Un Moise care se înfurie în fața materializării și degradării norodului și, cu trâmbița de aramă, trezește într-nsul conștiința demnității și mândriei pierdute”[3].

Totodată, simțim, aproape tainic, în opera eminesciană, vibrația credinței, pentru că limbajul poetic este o punte revelațională care descoperă taina, dar nu epuizează misterul.

Înzestrat cu multe și alese daruri, „omul deplin al culturii românești”[4] era un împătimit scormonitor de manuscrise şi cititor al scripturilor și a fost cu totul pătruns de cunoașterea care alături de trăirile și de sentimentele sale au inspirat întreaga creație literară, devenind, după aprecierile lui Constantin Noica, „măsură a fiinţei naţionale”, iar opera sa, fiind considerată de Dimitrie Vatamaniuc drept „expresie a demnităţii naţionale, a conştiinţei profesionale şi a talentului de excepţie fără egal în cultura română”.

Într-o înregistrare din arhiva Radiofonică din anul 1955, Tudor Arghezi spunea: „a vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurătate ca slavă. Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc".

Încă din copilărie, Mihail Eminescu a adunat în sufletul său frumusețea și sfințenia locurilor și a oamenilor care, ca un fior, i-au străpuns întreaga ființă și i-au întrețesut gândurile cu liantul purtător de mister al graiului românesc, încât, cu o neîmplinită sete de cunoaștere, a străbătut vechile cronici, deopotrivă cu parcurgerea scrierilor din perioada „dimineții” poeziei românești și a preocupărilor de frumos ale înainașilor săi pe tărâmul culturii, spre a construi, apoi, „un fel de mitologie a naţionalităţii şi spiritualităţii noastre”, după cum remarca Eugen Simion.

Fascinat de simplitatea și rafinamentul neamului și spiritualității poporului român, și-a călăuzit pașii cu dorința nestinsă a cunoașterii tezaurului Ortodoxiei, privind întru-totul cuviincios înțelegerea rosturilor, încât „s-a ridicat pe aripi proprii până la contemplarea lui Dumnezeu" - spunea Nichifor Crainic - și, călător peste nemărginirea timpului, aşeza gândurile: „Rugămu-ne îndurărilor/ Luceafărul mărilor/ Din valul ce ne bântuie,/ Înalţă-ne, ne mântuie" și „Te rog ca milă tu să ai,/ Fiinţa de mi-o schimbă” (într-o variantă la poemul Luceafărul).

Opera sa este o continuă creație pentru a pune în evidenţă frumosul sub toate aspectele lui și, de aceea, îndreptățit, Titu Maiorescu îl considera „rege al cugetării omeneşti”, în timp ce Gheorghe Bogdan-Duică vorbeşte de „minunea eminesciană”, iar Constantin Noica amintește de „miracolul eminescian”.

Însă acest „miracol” a pășit, ca toți ceilalți ai săi, spre porțile veșniciei, lăsând un adevărat tezaur de cultură și, „De-oi muri —își zice-n sine —al meu nume o să-l poarte

Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe,

De-a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri

Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!”

(Scrisoarea I)

Ne ostoim dorul de Eminescu, citindu-i opera, care - potrivit academicianului Zoe Dumitrescu-Bușulenga – „este etern contemporană cu orice generație și cu orice etapă de cultură. Ea ne așteaptă, mereu deschisă, pentru a releva alte semnificații și adâncimi din nesfârșita, nobila ambiguitate ce însoțește fiecare operă într-adevăr mare a lumii”.

Rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să așeze sufletul alesului Său, poetului Mihail Eminescu, în ceata celor sunt împlinirea vocației celei mai înalte a unui neam și în lumina slavei Sale celei neînserate!