Biserica „potecașilor” din Viorești
„La Slătioara, în cătunul Vioreşti, pe un podeu de pământ cât o palmă de om, se înalţă ca un potir bisericuţa cunoscută în istoria artei medievale româneşti prin Friza potecaşilor. De jur-împrejurul bisericuţei, sub streaşina de şindrilă, ctitorii s-au nemurit călări pe căluţii lor de munte, într-o adevărată cavalcadă unicat în istoria ortodoxismului. Prin Slătioara, la o mie şapte sute şi[...], trecea graniţa cu Austro-Ungaria. Potecaşii erau ţăranii însărcinaţi să apere graniţa, cu caii lor mici, cutreierând potecile înguste de munte care desenau vremelnica ocupaţie. Ei, potecaşii, conduşi de Vătaful de plai Urşanu, au ridicat bisericuţa. Cavalcada lor reprezenta apărarea de către ei a ţării şi, în aceeaşi vreme, apărarea mesei altarului înfăţişând credinţa creştină. Se ştia despre ei că nu-şi ridicau căciulile înalte nici în faţa domnitorului!” – Dinu Săraru.
Biserica ,,Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” din Viorești este așezată în depresiunea numită ,,La Râpi’, în apropiere de râul Cerna, la un kilometru distanță de centrul comunei Slătioara. A fost temeluită în anul 1782, din piatră și cărămidă, la acea vreme fiind, după toate probabilitățile, un schit de maici, locul fiind cunoscut și sub numele de Valea Călugăra. Ctitorii sunt vătafii Ion Urșanu și Ion Viorel. În afara bisericuței din Viorești, vătaful Ioan Urșanu a zidit peste 40 de biserici, printre care și biserica de la Urșani, celebră pentru fresca din pronaos, o capodoperă care înfățișează lumea oierilor în prima reprezentare plastică a burgheziei române în formare.
„…Veacul brâncovenesc poate fi socotit încheiat printr-un mic lăcaș, aflat în preajma Hurezilor voievodali în cătunul cu nume de floare al Vioreștilor din părțile Slătioarei vâlcene.
L-au zidit în 1782 și l-au împodobit cu zugrăveli către 1807 meșteri țărani cu cheltuiala obștei neatârnate de aici, în frunte cu Ioan Popescu, zis Urșanu ctitor și al altor locuri de închinăciune (….) Pe fațadele albe de la Viorești-Slătioara, se desfășoară detașate într-un desen a cărui delicatețe nu e concurată decât de finețea cromatică amintitoare de prețioase manuscrise orientale efigiile unei vestite frize – cea a potecașilor (…) Ei întruchipează acea, cum a numit-o cândva Nicolae Iorga, istoria anonimă a miilor de țărani liberi ce au ridicat cu evlavie și orgoliu salba de biserici de sub munte, din Buzău, Dâmbovița și Arges, din Vâlcea, Mehedinți și Gorj, de la începutul modernității noastre, după domnia Brâncoveanului și înainte de scurta cârmuire a lui Tudor Vladimirescu” - Academician Răzvan Theodorescu.
