„Această casă Tatăl a zidit, această casă Fiul a-ntărit, această casă Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o şi a sfinţit sufletele noastre”

Chiriarhul Râmnicului a vorbit despre lucrarea de sfințire, accentuând că Duhul Sfânt este numit Sfințitorul sau Cel Care desăvârșește, spre deosebire de Tatăl Creatorul și de Fiul Mântuitorul. Deși lucrează toate împreună și în mod nedespărțit, Fiul și Duhul Sfânt sunt Persoanele care continuă și desăvârșesc lucrarea începută de Tatăl, aspect foarte puternic subliniat în cântarea din slujba de sfinţire a bisericii, către sfârşitul ei: „Această casă Tatăl a zidit, această casă Fiul a-ntărit, această casă Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o şi a sfinţit sufletele noastre”. Chemarea și lucrarea Duhului Sfânt asupra credincioșilor, asupra Bisericii, cât și asupra întregii lumi, sunt cerute în mod repetat în rugăciunile de sfințire a bisericii”.

Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie a arătat că în lăcașul de cult situat în incinta complexului muzeal se va săvârși Sfânta Liturghie, pe care a numit-o „răspunsul Bisericii la iubirea lui Dumnezeu, întemeiat pe porunca Mântuitorului Hristos: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Luca XXII, 19). Prin săvârșirea Sfintei Liturghii, adică prin rugăciunea către Tatăl ceresc, prin împărtășirea cu Fiul lui Dumnezeu și prin pogorârea Duhului Sfânt, întreaga Biserică se umple de viața Preasfintei Treimi”.

Tradiția locului spune că această biserică a fost ctitorită pe vremea marelui voievod Mihai Viteazul, datorită formei sale arhaice, fiind inițial alcătuită doar din naos și absida altarului, dar și pentru că aceasta s-a aflat, la început, în satul Gâltofani, locul de baştină al boierilor Rudeni, printre care și marele logofăt Teodosie Rudeanu, înalt dregător și „cel mai profund om de sfat al domnitorului”, aşa cum îl descria istoricul Bogdan Petriceicu Hașdeu.

Istoria consemnează doar faptul că această biserică a fost strămutată la sfârșitul veacului al XVIII-lea pe moşia familiei revoluţionarului paşoptist Nicolae Bălcescu, atunci când i-a fost adăugat și pronaosul.

Se spune că familia Bălcescu avea o evlavie deosebită pentru acest lăcaș de închinare. Însăși Zinca, mama lui Nicolae Bălcescu, și urmașii acesteia se ocupau de întreţinerea lui. Datele istorice și memoria satului au confirmat faptul că la început biserica a fost un paraclis de curte boierească. În anul 1862, după moartea pităresei Zinca Bălcescu, Costache şi Sevastiţa, doi dintre copiii ei, au reparat vechea biserică, adăugându-i un frumos pridvor de zidărie, sprijinit pe 8 stâlpi uniţi prin arcade. Peste pridvor, noii ctitori au construit şi o turlă zveltă, cu rol de clopotniţă. 

Între anii 1865-1870, biserica de lemn de la Gâltofani a fost pictată, în stil bizantin arhaizant, de meşteri zugravi din Scheii Dăniceilor, pe pânză maruflată, aplicată peste zidurile din lemn ale lăcaşului, o tehnică mai puţin utilizată în zona Olteniei de sub Munte.

În anul 1938, Radu Mandrea, fiul Zoei Bălcescu, impresionat de starea vechiului lăcaş și ascultând de cuvântul psalmistului care zice: „Laudă şi frumuseţe este înaintea Lui, sfinţenie şi măreţie în locaşul cel sfânt al Lui” (Psalmul XCV, 6) a efectuat unele reparaţii şi a realizat un acoperiş nou, din şiţă. Acelaşi descendent al Bălceştilor a donat statului român, în 1948, o clădire în stil brâncovenesc, spre a fi folosită ca „loc de reculegere şi studiu”, în memoria istoricului Nicolae Bălcescu. Aici avea să ia ființă în 1968 actualul Memorial „Nicolae Bălcescu”. Prin efortul primului director, Horia Nestorescu, biserica de la Gâltofani a fost strămutată în anul 1974 în parcul Conacului.

În perioada 2020-2023, cu sprijinul Consiliului Județean Vâlcea, au fost demarate ample lucrări de renovare, restaurare și punere în valoare a acestui lăcaș de cult de pe Valea Topologului.