Simpozionul Internațional „Semnificațiile teologice ale pastorației Sfântului Antim Ivireanul și muzicalitatea textelor liturgice tipărite la cumpăna veacurilor al XVII-lea și al XVIII-lea”

Simpozionul a avut loc în data de 21 septembrie la Sala „Gherasim Arhiepiscopul” din cadrul Așezământului „Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul” și a prilejuit întâlnirea cu profesori de la Universitatea din Tbilisi, Georgia, și din cadrul mai multor facultăți de teologie din țară, cărora li s-au alăturat oameni de cultură și cercetători ai epocii medievale.

Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, în cuvântul împărtășit participanților a arătat că „

Sfântul Ierarh Antim Ivireanul rămâne în memoria spiritualității și culturii românești drept chipul luminos al arhiereului care a purtat în conștiința sa gândul de a face ascultare de Arhiereul Cel Veșnic, ca măsură a credincioșiei sale față de Dumnezeu, neuitând însă de misiunea și lucrarea pe care o avea de îndeplinit: aceea de a mărturisi învățătura de credință ca știință  a mântuirii și a vieții veșnice.

În opera Sfântului Antim se întrevede, în chip cu totul lămurit, preocuparea acestuia pentru înnoire și aprofundare duhovnicească, deopotrivă cu străduința de a-și arăta fidelitatea faţă de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, dar și intenția de a elabora o teologie pastorală şi misionară în contextul epocii sale. A fost o perioadă a contrastelor: pe de o parte, „un veac sumbru, cu moravuri în destrămare, în care mai toate drumurile celor care, «orbiţi de deșertăciunile cele lumești», s-au abătut din calea dreptăţii”, iar, pe de altă parte, perioada marcată de întâlnirea providenţială cu Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, cu multiple urmări benefice în cultura şi spiritualitatea vremii, printre care introducerea limbii române în Biserică şi în cancelaria domnească, dezvoltarea artei și o amplă activitate de ctitorii religioase și laice.

Valorizând oportunitățile ivite pe plan cultural, însușindu-și o vastă cultură teologică, ridicându-se peste nivelul preocupărilor și ambițiilor mărunte, Sfântul Ierarh Antim Ivireanul a reușit să creioneze în Didahiile sale „o adevărată frescă social-morală a societăţii românești de la începutul secolului al XVIII-lea”[1].

Pentru aceasta, s-a aflat în cele trei veacuri trecute de la muceniceasca sa mutare la cele veșnice într-o permanentă atenție a istoricilor și cercetătorilor Evului Mediu, dar și a slujitorilor Bisericii care-i recunosc incontestabile merite în misiunea, cu totul asumată, de înălţare spirituală și morală a poporului, concomitent cu manifestarea deschisă a solidarităţii cu nevoile și lipsurile păstoriţilor săi. Întru totul conștient de misiunea încredințată, și-a perfecționat stilul oratoric și a ridicat nivelul discursului la o așa înălțime, încât „uimeşte prin însuşirea limbii române în toate nuanţele ei şi prin folosirea acestei limbi în redarea celor mai alese imagini pe care un poet al acelor vremi le-ar fi putut trăi”[2]. „Exclamativ şi admirativ uneori, incisiv şi sarcastic alteori, retoric pe alocuri, plastic totdeauna, îşi expune predicile într-o limbă expresivă, plină de nerv și convingătoare"[3].  Mihail Sadoveanu spunea că mitropolitul Antim „a ajuns să vorbească şi să scrie o limbă, poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor epocii", în timp ce Gabriel Ştrempel remarca că „este primul mare orator bisericesc în limba română, care înlocuieşte Cazania cu predica vie, legată de viaţa de toate zilele, menită să biciuiască şi să îndrepte stările de lucruri ce contraveneau moralei creştine şi eticii sociale"[4].

Astfel, studiul operei Sfântului Ierarh Antim Ivireanul descoperă semnificațiile teologice ale pastorației sale, care a fost pe deplin valorizată în viața Bisericii, atât prin reproducerea unor idei sau pasaje din lucrări, cât, mai ales, prin continuarea suflului înnoitor pe care l-a așezat în viața bisericească în determinarea sa de a introduce limba română în cult.

Acest act rămâne demersul liturgic și literar prin care frumusețea spirituală, cât și experienţa duhovnicească a sfinţilor, tainică şi profundă, transpare în textele bisericești pentru a comunica dumnezeieștile și negrăitele taine celor ce iubesc viața duhovnicească. Evident, această lucrare s-a înfăptuit în limitele culturii epocii sale, prin cuvinte și imagini înrădăcinate în tradiția Bisericii, care izvorau din conștiința sa de adevărat păstor: „Și nimeni să nu socotească - spunea Sfântul Antim - și să zică în inima lui: dară ce treabă are vlădica cu noi, nu-ș caută vlădiciia lui, ci să amestecă întru ale noastre? De n-aţ știut până acum și de n-au fost nimeni să vă înveţe, iată că acum veţ ști că am treabă cu toţ oamenii câţ sânt în Ţara Rumânească, de la mic până la mare și până la un copil de ţâţă afară din păgâni și din ceia ce nu sânt de o lege cu noi; căci în seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufletește, ca pre niște oi cuvântătoare și de gâtul mieu atârnă sufletele voastre și de la mine va să vă ceară pre toţ, iar nu de la alţii, până când vă voiu fi păstoriu […] că precum nu pot fi oile făr’ de păstoriu, așa nici norodul făr’ de arhiereu și verice va păsa cuiva la cele sufletești, alerge la mine ca la un părinte, că-l voiu vindeca, cu ajutoriul lui Hristos”[5].

„Și dimpreună cu dumneavoastră - continuă sfântul ierarh - să pătimesc la toate câte va aduce ceasul și vremia, pentru care lucru am datorie să priveghiez cu osârdie și făr’ de lene, zioa și noaptea și în tot ceasul, pentru folosul și spăseniia tuturor de obște, învăţându-vă și îndreptându-vă cu frica lui Dumnezeu, pe calea cea dreaptă”[6].

Activitatea pastorală a Sfântului Ierarh Antim reprezintă o reactualizare a culturii teologice în viața Bisericii, prin lucrarea liturgică, misionară și social-filantropică a preoților, dar și prin înălțarea spirituală a credincioșilor. În gândirea Mitropolitului Sfânt Antim, „păstoriului celui bun i se cuvin să aibe trei lucruri: credinţa curată, înţelepciunea întreagă şi toiag în mână. Păstoriul care vrea să păstorească pre lege şi pre dreptate trebuie pururea să ţie toiagul în mână, adică dojana şi înfruntarea şi, după vremi, să pedepsească pre oi şi să gonească hiarele”.

În această lucrare, oamenii trebuie să devină „sufleștești, adecă biséricești” – spune în primul Cuvânt de învățătură la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, fapt pentru care consideră că este necesară o permanentă înfrumusețare duhovnicească, fără a omite nevoia de a oferi fiecăruia după nevoia sa sufletească, căci „altă îndreptare trebuie bătrânului și alta tânărului; altă povățuire trebuie bogatului și alta săracului; altă mângâiare trebuie celui vésel și alta celui trist; altă vindecare trebuie celui sănătos și alta celui bolnav; altă înfruntare trebuie stăpânului și alta slugii; altă îndemnare trebuie celui îndrăzneț și alta celui fricos; altă îmbunare trebuie celui blând și alta celui mânios; altă vorbă trebuie celui învățat și alta celui neînvățat” – afirmă în Învățătură la Sfântul părintele nostru Nicolae[7]”.

Accentuează apoi necesitatea împlinirii virtuților, spunând despre credință că „iaste fiinţa celor nădăjduite“, iar „viaţa ei, faptele cele bune“. Nădejdea „iaste o îndrăzneală adevărată către Dumnezeu, iar dragostea „încă iaste temeiul şi vârful tuturor bunătăţilor“. Smerenia „iaste sfârşitul, legătura şi pecetea tuturor bunătăţilor, adică maica tuturor bunătăţilor“. În Cazania la Vovedenie Bogorodițe, noemvrie 21, arată că: „trebuiaște și noi, când vom întra în sfânta bisérică, să ne curățim întâi de păcatele noastre și de cugetele céle vicléne și apoi cu cunoștință întreagă să ne facem vase alése, să priimim, prin darul Duhului Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre și așa, cu acest mijloc, vom fi adevărați prăznuitori”.

De bună seamă, s-a străduit să întărească încrederea în necesitatea respectării normelor morale, pentru că cine are ascultare, acela are împreună şi toate darurile şi toate bunătăţile, iar neascultarea este începutul şi rădăcina tuturor păcatelor. Păcătosul care „se face pre sine rob pohtelor celor trupeşti săvârşeşte toate păcatele cele de moarte (...), adecă: trufia, iubirea de argint, păcatul cel trupesc, zavistiia (pizma, invidia), lăcomia, mânia şi lenea”. Pentru aceasta, nu se sfiește să atragă atenția păstoriților săi că, deși își proclamau în diferite chipuri credincioșia, obișnuințele și lucrurile rele îi îndepărtau de Împărăția Cerurilor, pentru că: „pre părinţii noștri îi ocărâm și-i batem; pe bătrâni îi necinstim, pre domni și pre boieri îi blestemăm, pre arhierei nu-i ţinem într-o nimic, pre călugări îi clevetim, pre preoţ îi ocărâm, besericile le ţinem ca niște grajduri și când mergem la dânsele, în loc de a asculta slujbele și a ne ruga lui Dumnezeu, să ne ierte păcatele, iar noi vorbim și râdem și facem cu ochiul unul altuia mai rău decât pe la cârciume. Sărbătorile și praznicele nu le ţinem, ca o nimic, ci atunci facem cele mai rele, de bucurăm pe dracul și atunce vindem și cumpărăm”[8].

Pentru îndreptarea acestora, Sfântul Antim consideră necesară intensificarea activității pastorale, pe care o privește ca pe o permanentă mărturisire a faptului că Dumnezeu îl invită pe om la comuniune și la desăvârșire, pentru că „aceasta este viaţa veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan XVII, 3). În acest sens, a prezentat explicit învățătura de credință, vorbind despre Crezul ortodox (în Al doilea Cuvânt de învățătură la praznicul Sfântului Nicolae), Sfânta Treime (în a doua Cazanie la Adormirea Maicii Domnului, în cuvintele de învățătură la Nașterea Domnului), apoi despre Fiecare Persoană a Sfintei Treimi, despre cele două firi ale Mântuitorului Hristos (în prima Cazanie la Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu), apoi învățătura despre Biserică, pe care o privește ca pe „o maică dulce și iubitoare de fii, de pururea priveghind și rugându-să pentru noi” (în al doilea Cuvânt de învățătură la Dumineca Florilor), și care păstrează „toată învățătura cea dreaptă și […] toate cuvintele lui Dumnezeu, ce sânt în grădina sfintei bisérici ai răsăritului, ca o hrană sufletească” (Cuvânt de învățătură la Dumineca Lăsatului de brânză).

 Prezintă în lucrarea sa pastorală învățături privitoare la Sfintele Taine, post, iertare, rugăciune ,milostenie, despre sărbătorile și slujbele bisericești, adresând îndemnul: „Să alergăm la sfintele bisérici, de nu în toate zilele, pentru multe neputințe și nevoi ale noastre ce ne vin totdeauna din valurile lumii, măcar duminecile și sărbătorile; căci că pentru aceasta s-au rânduit acéste sfinte zile: una pentru ca să ne odihnim și noi și dobitoacele noastre de trudele și de ostenélele ce facem peste toată săptămâna; a dooa, pentru ca să mulțemim și să dăm laudă lui Dumnezeu, pentru multele și nespusele facerile de bine ce au arătat cătră noi și ne arată totdeauna și ne ține și ne chiverniséște ca un milostiv; a treia, să auzim cântările și slujbele célia ce să fac pentru folosul cel sufletesc. Că precum nu poate trăi trupul omului făr’ de hrană simțitoare, așa nici sufletul nu poate trăi fără hrana cea duhovnicească, care iaste cuvântul lui Dumnezeu”[9].

Descoperim, astfel, că a conceput didahiile în strânsă legătură cu activitatea sa pastorală, cu misiunea preoţilor şi cu necesităţile comunităţilor, oferind un amplu conţinut teologic şi eclesiologic, cu intenţia de a intensifica trăirea religioasă şi de a ridica viaţa socială în comunităţile parohiale.

Didahiile arată cât de masiv şi direct a fost implicat Mitropolitul Antim în viaţa religioasă şi socială a păstoriţilor săi şi menţinerea Bisericii pe tradiţiile Ortodoxiei bizantine, încât, pe drept cuvânt, a fost numit „dascălul” discursului teologic înainte de modern şi duhovnicul misionar care, în contextul presiunilor musulmane, protestante și catolice, a reușit, prin logos să transmită dreapta învățătură de credință.

Lucrarea sa pastorală împlinește profunzimile duhovnicești ale arhiereului întru totul dedicat misiunii sale, iar Didahiile ca și activitatea ctitoricească îl descoperă ca o adevărată „vistierie a darurilor” ce a strălucit de cunoaștere dumnezeiască și de știință omenească.

Rămâne un chip cu totul luminos în rândul ctitorilor de spiritualitate, cultură și limbă românească, iar prin sprijinul acordat Patriarhiilor Constantinopolului, Antiohiei și Ierusalimului, apoi Iviriei natale, s-a așezat pe deplin în conștiința europeană.

Binecuvântăm lucrările Simpozionului Internațional „Semnificațiile teologice ale pastorației Sfântului Ierarh Antim Ivireanul și muzicalitatea textelor tipărite la cumpăna veacurilor al XVII-lea și al XVIII-lea”, încredințați fiind că împreuna noastră lucrare este, pe de o parte, un act de recunoștință față de toate binefacerile împărtășite de Dumnezeu  prin misiunea jertfelnică a sfințitului său Ierarh Martir Antim, iar, pe de altă parte, de a face să fie mereu actual în viața Bisericii acel suflul înnoitor, profund impregnat de adevărurile mântuitoare.

Dorim să mulțumim Părintele Profesor Aleksi Kshutashvili și delegației Universității din Tbilisi, părinților și domnilor profesori prezenți care așază în inimile noastre „iscusința în cuvinte și în fapte” a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, căruia îi cerem în aceste binecuvântate zile de prăznuire să mijlocească înaintea lui Dumnezeu alese daruri spre mântuire”.

În cadrul Simpozionului, au susținut comunicări:

- Preot Prof. Dr. Aleksi Kshutashvili, Academia de Teologie Ortodoxă din Tbilisi, Georgia, „Starea politică și religioasă în regiunea natală a Sfântului Antim Ivireanul - Meskheti în secolele XVII – XVIII”.

- Prof. Irakli Brachuli, Rector of the Saint Andrew Georgian University, „Anthim the Iberian and concept of cosmic Liturgy”.

- Prof. Demurie Jalaghonia, Head of the Institute of Philosophy, Ivane Javakhishvili Tbilisi State University, Georgia, „Christian Politics by Anthim the Iberian as a new Theological Paradigm”.

- Prof. Anastasia Zakariadze, „Anthim the Iberians  Scientific Center for Studying Philosophy and Theology”, Institute of Philosophy, Tbilisi State University, Georgia, „The influence of Medieval Georgian Philosophy of education in Saint Anthim‵s heritage”.

- Prof. Valerian Ramishvili, Department of Theoretical Philosophy, Institute of Philosophy, Tbilisi State University, Georgia, „Transfiguration on the Crist – theological and metaphysical meaning”.

- Pr. Prof. Univ. Dr. Jan Nicolae, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, „Antropologia antimiană între „dumnezeiasca înfrumusețare și măscăreala legii”.

- Prof. Univ. Dr. Ion Marian Croitoru, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Valahia” din Târgoviște, „Panoplia dogmatică de la Târgoviște (1710), rod al ecumenicității Bisericii Ortodoxe din timpul Sfântului Antim Ivireanul în apărarea acurateței de credință prin tipar”.

- Conf. Univ. Dr. Ioan St. Lazăr, Fundația Culturală „Sfântul Antim Ivireanul”, „Doi martiri răsăriteni în edificiul credinței europene creștine: Sfinții Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanul”.

- Pr. Dr. Laurențiu Rădoi, „Activitatea Sfântului Ierarh Antim Ivireanul la Râmnic”.

Manifestarea s-a încadrat în tematica „Anului comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești (psalți)” în Patriarhia Română și a evidențiat contribuției Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul la înfrumusețarea limbii liturgice și a culturii românești.