Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena împreună cu Hristos răstignit la Hurezi

Un specific incontestabil al iconografiei brânco­ve­nești este acela că „două sunt temele pe care s-au bazat artiştii pentru a exprima conţinutul de idei impus de voievod: Iconografia Sfântului Constantin, patronul ctitorului, şi tabloul votiv” (Vasile Drăguţ, Arta brâncove­nească, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971), motiv pentru care prezenţa celor doi împăraţi, Constantin şi Elena, în mai toate realizările artistice brâncoveneşti (icoane, pictură murală, argintărie), poate fi pusă firesc în relație cu mentalitatea epocii respective, care vedea în domnul Brâncoveanu un „nou Constantin” (Răzvan Theodorescu, „«Dunga cea mare a rodului şi nea­mului său». Note istorisite în arta brâncovenească”).

În acest sens, biserica mare a Mănăstirii Hurezi, aleasă ca necropolă a familiei domnitoare, nu a avut ca hram „Adormirea Maicii Domnului“, aşa cum ar fi fost firesc, ci a fost pusă sub ocrotirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, fiind, după Catedrala Mitropoliei (actuala Catedrală Patriarhală), a doua mare biserică din Valahia (dacă nu din tot spaţiul românesc) cu acest hram.

Particularitatea reprezentării Sfinţilor Împăraţi în arta Hurezilor

În iconografia Sfinţilor Împăraţi de la Hurezi, „poate din acelaşi îndemn domnesc, pictorul înlocuieşte simbolul constantinian al victoriei creştinismului, crucea, cu o re­pre­zen­tare a Răstignirii ce simbolizează nemijlocit ideea de jertfă” (Corina Popa, „Pictura bisericii Mănăstirii Hurezi”). Această iconografie aparte apare şi la icoana cu ctitori din paraclisul hurezean, icoana hramului de pe turnul-clopotniţă, epitrahilul realizat de celebra artistă din Constantinopol, Despineta, în 1696 (Emanuela Cernea, „Arta decorativă a epocii brâncoveneşti”) şi cea de-a treia ferecătură a Hurezilor, realizată de Sebastian Hann din Sibiu în 1708-1709.

În ordine cronologică, prima dată această noutate iconografică şi-a făcut simţită prezenţa în mediul de la Hurezi prin miniatura de la fila 1r din Panegiricul rostit de Patriarhul Alexandriei (Arhim. Policarp Chiţulescu, „Un panegiric puţin cunoscut, rostit de Patriarhul Gherasim Pallada la Mănăstirea Hurezi”, autorul subliniind faptul că respectivul panegiric a fost realizat special pentru a fi rostit în acest loc binecuvântat, iar „textul, frumos împodobit, a fost pecetluit cu sigiliul patriarhului şi probabil înmânat Domnitorului pe loc”).

Realitatea este că această reprezentare cu totul deosebită a Sfintei Cruci în iconografia Sfinţilor Împăraţi nu apare decât în mediul artistic al Hurezilor, la biserica din Doiceşti şi la Băbeni.

Astăzi stă spânzurat pe lemn…

Până la Parusie, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Se află în stare de jertfă, răstignit pe lemnul care, de astă dată, este de viaţă dătător, slujind de model celor care, la rândul lor, doresc să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-L urmeze, lăsând în urma trecerii lor prin această viaţă semnele biruinţei vieţii asupra morţii.

Aşa cum, odinioară, Radu cel Mare şi Neagoe Basarab înţeleseseră faptul că „lupta împotriva dominaţiei otomane se poate duce nu numai cu sabia, ci şi cu armele spiritului” (V. Drăguţ, Arta brâncovenească), tot aşa şi voievodul martir Constantin a perceput ctitoriile sale ca adevărate instrumente de luptă ale unui război care se ducea împotriva aceluiaşi duşman, dar sub o altă formă. Într-un asemenea context, pictura de la Hurezi depăşeşte simplul statut de podoabă spirituală, catehetică şi estetică a spaţiului eclesial, exprimând exigenţele ideologice ale domnului.

Creştinii acelor vremuri, ameninţaţi de umbra din ce în ce mai înfricoşătoare aruncată de Sublima Poartă, rugători în bisericile ctitorite de Constantin Brâncoveanu, se raportau la prezenţa clară, explicită a lui Hristos Cel răstignit şi înviat, mai percutantă decât simplul semn al celor două braţe ale Crucii care însoţeşte, de regulă, iconografia Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.

În iconografia bizantină, Sfânta Cruce, încadrată de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, a constituit un substitut al reprezentării singulare a Sfintei Cruci. După cum menţionează Typikonul Marii Biserici, Crucea pe care a fost răstignit Hristos îi ocroteşte atât pe cei doi împăraţi, cât şi poporul cârmuit de ei, simbolizând totodată Pătimirile Domnului şi Învierea Sa. Alături de Crucea Mântuitorului, la umbra ei, Sfinţii Constantin şi Elena capătă şi puterea ei, motiv care explică atât popularitatea lor (Natalia Teteriatnikov, „The True Cross Flanked by Constantine and Helena A Study in the Light of the Post-Iconoclastic Reevaluation of the Cross”), cât şi a scenei respective.

Arta iconografică brâncovenească a propovăduit, prin intermediul limbajului plastic, nu doar cuvântul evanghelic, cât mai ales pe „Hristos Cel răstignit” (1 Corinteni 1, 17-24). În acest context, preferinţa pentru tipul iconografic al Sfinţilor Împăraţi, în care apare Hristos răstignit, ar putea fi explicată prin viziunea asupra vieţii pe care domnitorul a manifestat-o deplin în acea zi de praznic împărătesc a lui 1714, când a putut rosti împreună cu familia sa (atât cei care au fost ucişi, cât şi cei care au rămas în viaţă): „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Galateni 6, 14). A pecetluit astfel, printr-o cruce, întreaga lui viaţă, una aşezată sub ocrotirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, la rândul lor aşezaţi şi ei sub ocrotirea Crucii pe care S-a răstignit Hristos.

 Prof. Dr. Mihaela Palade