Eşti aici

Prin grija Patriarhului Justinian, biserica lui Horea a fost așezată în Băile Olănești

18 Iulie / Cultural

În anul 1954 Patriarhul Justinian (1948-1977) a cercetat bisericuța aflată la Florica și, găsind-o fără întrebuințare și dărăpănată, a hotărât mutarea ei la Băile Olănești - unde a fost refăcută în forma inițială și din aceleași materiale, împodobită cu pictură nouă și înzestrată cu sfinte odoare.

Sfințirea bisericii a avut loc duminică 12 octombrie 1958. Biserica lui Horea din Băile Olănești este situată pe o costiță în partea de est a stațiunii. Împodobită cu scene de Dimitriu Nicolaide și Ortansia Masichievici, în anul 1958, pe timpul preotului Nicolae Radovici, biserica a fost restaurată în anul 1996[1].

Stațiunea balneoclimaterică Băile Olănești nu a avut un lăcaș de cult pentru credincioșii veniți aici la tratament și odihnă. Încercări de ridicare a unei biserici datează din secolul al XIX-lea. Într-un act datat 10 martie 1856, câțiva locuitori din Olănești se obligau să facă toată lemnăria necesară bisericii pe care doreau s-o construiască în cătunul Livadia (stațiunea de azi - n.n.) Alexandru Rujinski, căsătorit cu Masinca -urmașa vechilor boieri Olănești. Nu se știe care a fost cauza pentru care nu s-a mai construit o biserică. Probabil moartea lui Rujinski, în prima parte a anului 1858 a împiedicat materializarea acestui proiect. A doua tentativă datează din anii '40 ai secolului XX, când locuitorii, îndemnați și de mareșalul Ion Antonescu (1882-1946), venit de câteva ori în stațiune la tratament și odihnă, au început construirea unei biserici pe terenul din spatele fostei Vile nr. 21, ce urma să aibă hramul „Biserica Neamului”. Lovitura de stat de la 23 august 1944 a împiedicat și materializarea acestui proiect.

Biserica din lemn, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului" și „Sfântul Mucenic Pantelimon", numită și „Biserica lui Horea”, a fost construită la început în Munții Apuseni, în anul 1746, de țăranii români din Satul Albac, Comuna Râul Mare.[2] Biserica este monument istoric, înscrisă în Lista Monumentelor Istorice, Cod LMI:VL-II-m-A-09647.[3] Ca monument al arhitecturii populare românești, biserica de lemn din stațiunea Băile Olănești, situată la intersecția străzilor „Horia” cu „Forestierilor”, prezintă o mare valoare nu numai prin măiestria artistică a meșterilor care au lucrat-o ci și prin asocierea la numele ei a celui care a condus, la 1784, cea mai mare răscoală a țăranilor din Transilvania - Vasile Nicula Ursu, zis Horea. Această biserică, având hramul „Nașterea Maicii Domnului” și „Sf. Pantelimon" a fost clădită din evlavia creștină și prin contribuția țăranilor români din satul Albac din Munții Apuseni la anul 1746[4]. Până în primul deceniu al secolului al XX-lea în vatra satului Albac a dăinuit un lăcaș de închinăciune ridicat de localnici, renumiți specialiști în lucrul cu lemnul. Originalitatea construcțiilor bisericești din satele acestor regiuni impresionează prin vechimea și îndrăzneala lor dar și prin diversitatea și frumusețea elementelor vieții locale, constituind un cadru viu al monumentelor în cauză - ca și al celorlalte lăcașuri de cult din cuprinsul ținuturilor Maramureș și Munții Apuseni, pe care specialiști în artă dar și călătorii și cercetătorii străini le-au considerat drept expresia cea mai directă a genului creator popular românesc. În această biserică v-a fi buchisit Horea primele slove și le va fi deslușit înțelesul din paginile vechilor ceasloave scrise cu litere chirilice, aici s-a rugat el împreună cu ortacii săi, în ceasuri grele ale vieții. Tot aici a ascultat Horea cuvintele călugărului revoluționar Sofronie de la Cioara. În 1744[5] a avut loc în Transilvania o mișcare condusă de Visarion Sarai, pornită împotriva unirii cu Biserica Romei, acțiunea sa a prilejuit o puternică agitație în rândurile țărănimii românești exploatate. Între 1759-1761[6] a avut loc tot în Transilvania mișcarea condusă de Sofronie din Cioara împotriva „uniației". La Alba Iulia a avut loc chiar un sinod convocat de Sofronie (14-15 februarie 1761) în care s-a revendicat deplina libertate a cultului pentru români. Condamnat la închisoare de autorități, Sofronie s-a  refugiat în Țara Românească. Aceste mișcări începute ca reacții confesionale au devenit și prilej de revendicări sociale pentru românii transilvăneni. Lupta a continuat-o Horea, conducătorul revoluției din octombrie - noiembrie 1784 din Transilvania. Despre trecutul său s-au păstrat puține date. Era un moț sărac, dar înzestrat cu calități native deosebite. Era de loc din Arada, un cătun al Albacului, sat ce făcea parte din comuna Râul Mare, alături de Secătura și Scărișoara, din domeniul orașului Zlatna. Marele nostru istoric Nicolae Iorga i-a făcut un frumos portret: „Om de patruzeci și opt la cincizeci de ani, de statură mijlocie, sprinten ca muntenii, cu păr roșcat și mustață scurtă, cu nasul ascuțit în fața lungă, stropită de pistrui ca ale Dacilor al căror tip se păstrează în acest Apus ardelean, ca și peste munte, în Mehedinți. Un adevărat Dac liber, un Costoboc dintre aceia care, după pieirea statului lor, veneau din aceste adâncuri muntoase ca să-și răzbune neamul asupra noilor stăpâni”. Ca toți cei din neamul său, Horea (i se spunea așa deoarece „doinea" frumos din fluier) era un iscusit dulgher. Meșteșugul cioplirii și al construcțiilor din lemn le-a învățat de la tatăl său. Nu avea avere, decât o modestă căsuță la Albac, în crângul Feregetului, unde s-a născut și unde a trăit cea mai mare parte a vieții. Alcătuită din tindă și o cameră de locuit, făcută din bârne masive de brad cioplit, încheiate foarte bine, locuința avea încrustat pe grinzi numele celui care a clădit-o, Nicula Ursu. Fie că a făcut-o tatăl său, fie că a făcut-o Horea, casa atestă nu numai iscusința meșterului în cioplirea lemnului ci și faptul că acesta cunoștea slovele chirilice. Horea și tovarășii săi au devenit vestiți în satele din împrejurimi prin iscusința meșteșugului lor. În acești ani el și echipa sa au ridicat frumoasa biserică de lemn din Cizer, înălțată în 1773 într-un loc mai ferit din această biserică sunt încrustate cuvintele „Nicula Urs". În apărarea drepturilor iobagilor români, Horea a făcut între 1779-1784 patru călătorii la Viena. În fruntea plângerilor trimise împărătesei Maria Tereza și fiului său Iosif al II-lea de către moți, pentru a li se ușura traiul, figurează, între altele că li s-au luat bisericile din posesia lor și că preoții sunt supuși la taxe și servituți feudale. Cum numărul locuitorilor din Albac a crescut, sătenii au hotărât la începutul secolului al XX-lea să zidească o biserică de piatră, iar vechea biserică de lemn s-o vândă unei alte așezări, lipsită de lăcaș de închinăciune. Întâmplarea a făcut ca Ion I. C. Brătianu, ministru de interne în guvernul Dimitrie A. Sturdza, în cursul primei călătorii făcută în Munții Apuseni, să afle de soarta ce i se hotărăște bisericuței din Albac. În toamna anului 1907 o cumpără pe banii săi. Meșterul dulgher Nicolae din Sohodol și ajutoarele sale au demontat lăcașul bucată cu bucată, însemnând fiecare dintre bârnele lungi de 8m pentru a putea reclădi biserica în forma inițială în satul Florica, (azi Ștefănești), de lângă municipiul Pitești, județul Argeș, în parcul moșiei părintești a Brătienilor, ca un simbol al țării reîntregite - ce avea să se înfăptuiască în 1918. Pentru a induce în eroare vigilența autorităților austro-ungare, transportul a fost declarat în documentele de însoțire drept „lemn de foc" - declarație credibilă pentru slujbașii purtători de pene de cocoș la pălărie. Un lung convoi de sănii a transportat în câteva zile geroase prețioasa comoară din munți și până la gara din Turda, mesager al moților, dar și o mărturie a nesupunerii lor fața de asupritorii seculari. Aici lemnele au fost urcate în vagoane de marfă speciale, datorită lungimii și grosimii bârnelor, și transportate până în România. Cu ocazia primei călătorii în Munții Apuseni, Ion I. C. Brătianu a poposit și în casa zugravului de biserici, tribunul Nicolae Coarcheş din Câmpeni. În lucrarea sa „Amintiri din Tara Moților", scrisă după cele 4 călătorii întreprinse în Apuseni, autorul mărturisea: „...Din casa lui (a lui Coarcheş n.n.) plecai cu mâinile pline de flori legate în tricolor, cu un frumos ulcior de peste 100 de ani și, mai presus de toate, cu bătălia de la Fântânele, desenată de învingătorul ei. Desenul lui Coarcheş și biserica lui Horea sunt amintiri scumpe ale primei mele călătorii în Munții Apuseni.” Se știe că la Fântânele la 24 iunie/6 iulie 1849 o armată ungară condusă de Vasvârj Pal a fost complet zdrobită de moții conduși de Nicolae Corcheş. Pentru a întregi simbolul istoric al eternei Transilvanii, odată cu bisericuța din Albac la Florica a fost adus și potirul din lemn de cireș de la vechea biserică din Mesteacăn - satul de unde Crișan, pe numele său real Marcu Giurgiu, a dat semnalul marelui pârjol de la 1784 în luna noiembrie. Darul fusese făcut de părintele I. Piso din Brad. Sosită în România, bisericuța din Albac, monument ce simboliza o adâncă credință și o mare sete de libertate a unui popor asuprit, eroic, dar nedreptățit - după expresia lui Ion Rusu-Abrudeanu, a fost clădită pe o temelie nouă, fiind asamblată de același meșter Nicolae cu trei însoțitori, dulgheri pricepuți în arta clădirii lăcașurilor de cult. În 1908, poposind la Florica și adânc impresionat de bisericuța moților, Octavian Goga (1881—1938), „poetul pătimirii noastre", va scrie o tulburătoare poezie din care cei care au simțit și simt și trăiesc românește desprind un mesaj de suflet: „Bisericuță din Albac, Tu ești al vremurilor semn, Tot bietul nostru plâns sărac,  E-nchis în trupul tău de lemn...".

 

[1]Arhiva Bisericii „Nașterea Maicii Domnului şi Sfântului Pantelimon ” din Băile Olănești, județul Vâlcea.
[2] Pr. Ilie Diaconescu, Câteva date şi însemnări despre ctitoriile din Olăneștii Vâlcii, în: Mitropolia Olteniei, an XX, 1968, nr. 1-2, pp. 75-77.
[3]Biserica de lemn cu hramul „Sfântul Pantelimon”, Biserica lui Horea din Băile Olănești, județul Vâlcea, Lista Monumentelor Istorice–2010, județul Vâlcea, în: Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 670 bis/2010, p. 2321.
[4] Pr. dr.  Laurențiu Rădoi, Vâlcea, vatră de cultură şi spiritualitate românească, monografie, Editura Alma Mater, Sibiu, 2012, p. 22.
[5] Ilie Deaconescu, Câteva date şi însemnări ..., pp. 74-76.
[6] Pr. Dumitru Sandu, Eparhia Rîmnicului şi Argeșului, monografie, vol. 2, Râmnicu Vâlcea, 1976, p. 974.

Alte articole despre: