Eşti aici

144 de ani de la nașterea Episcopului Vartolomeu Stănescu

25 August / Cultural

„Să se ştie însă că Biserica lui Hristos nu se va putea înlocui, pe vecie, nici de stat şi nici de cultura pozitivă, din orice veac intelectual ar proveni ea şi oricum ar încerca această cultură să se reverse spre dominare, dacă nu chiar spre anulare, peste aşezările şi lucrările sufleteşti şi moralizatoare ale Bisericii lui Hristos” – Episcopul Vartolomeu Stănescu.

Episcopul  Vartolomeu Stănescu, personalitate a Bisericii Ortodoxe Române, s-a născut la 25 august 1875, în satul Ciuperceni, comuna Flămânda din judeţul  Teleorman fiind cel de al patrulea copil al familiei Stan şi Floarea Stănescu, după Ana, Alexandra şi Floarea.

La vârsta de 5 ani, moartea tatălui îi lasă pe cei patru copii în grija mamei care a fost pentru copiii ei „un rar exemplu de conştiinţă, convinsă parcă în mod tainic că are o misiune de îndeplinit  prin consacrarea ei, susţinerii, îngrijirii şi educaţiei copiilor”.

Şcoala primară a urmat-o în trei localităţi teleormănene: Flămânda, Dracea şi Traian[1]. În 1888 este admis la Seminarul Central din Bucureşti unde este remarcat pentru agerimea minţii cât şi ca un bun orator. Perseverenţa, truda şi calităţile lui excepţionale, erau răsplătite de atenţia directorului şi a profesorilor prin diverse premii în cărţi. „Aşa a fost în seminar şi aşa s-a remarcat: cel dintâi la studii, cel dintâi la purtare, cel dintâi la prestigiu şi stimă. Serios şi senin, cu avânt creator, cu spirit de iniţiativă, cu ordine şi precizie în idei şi fapte”.

În 1898 se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, obţinând, cu cea mai mare medie, o bursă la Internatul teologic. Se remarcă şi aici ca un student eminent fiind atras în special de filosofie şi istoria poporului român. La Congresul Studenţesc de la Tulcea din 1898 se remarcă printr-o amplă cuvântare atrăgând atenţia liderilor societăţilor studenţeşti. Este invitat să devină membru al uneia dintre cele două comitete studenţeşti, conduse, primul, de Pion – student al Facultăţii de Drept - , iar celălalt de medicinistul Dumitrescu-Brăila. Intrat în comitetul condus de Pion, este ales casier. În cadrul Facultăţii de Teologie este ales preşedinte al Societăţii studenţilor teologi. La 8 noiembrie 1899, cu prilejul comemorării lui M. Viteazul, este invitat de profesorul Grigorie Tocilescu, să ţină o conferinţă la Ateneul român.  Spirit practic, în anul al treilea, intră şi în atenţia Directorului Internatului teologic, IPS Pimen Georgescu, care-i va încredinţa secretariatul acestei instituţii. După terminarea anului universitar este numit secretar la şcoala Învăţământului Poporului Român, de către directorul Petre Gârboviceanu, căruia i-a şi ţinut locul în perioada în care era administrator la Casa Bisericii. Administratorul Casei Şcoalelor, Mihail Popescu, îl  numeşte impiegat în această instituţie, iar ulterior, după 6 luni, îl promovează ca arhivar.

În 1901 colaborează ca autor de poezie în ziarul Apostolul. 1901 este şi anul în care-şi termină studiile teologice la Bucureşti, susţinând o teză de licenţă cu tema Autenticitatea cărţilor sfinte ale Noului Testament, o lucrare de 255 de pagini împărţită în trei părţi. Lucrarea a fost evaluată cu Magna cum laude primind aprecierile membrilor din comisie care, prin vocea preşedintelui Dr. Cornoiu, o încadrau la nivelul tezelor de doctorat.

La aproximativ 30 de ani intră în monahism fiind hirotonit ierodiacon la 5 iunie 1905, de către arhiereul Nifon Ploeşteanul, cu aprobarea mitropolitului primat Iosif Gheorghian. Slujeşte ca diacon la catedrala mitropolitană din Bucureşti (1905), apoi la capela ortodoxă română din Paris (1905-1909)[2], urmând, în paralel, Sociologia şi Dreptul la Sorbona. La Sociologie a urmat cursurile profesorului Emile Durkheim.[3] În paralel a urmat şi cursuri la Facultatea de Teologie catolică cât şi la cea protestantă, fiind preocupat în special de exegeza nou-testamentară.

Contactul cu Franţa l-a pus pe Vartolomeu în legătură cu catolicismul social, doctrina oficială a Bisericii catolice de la sfârşitul secolului al XIX-lea începutul celui de al XX-lea. Biserica romano-catolică  fusese  nevoită să se pronunţe asupra evoluţiei stărilor economice şi sociale ale vremii, datorate fenomenului de industrializare. Catolicismul social condamna liberalismul deoarece dădea posibilitatea creării unei diferenţe din ce în ce mai pronunţate între bogaţi şi săraci, primii considerându-se în afara tutelei statului, cei din urmă fiind obligaţi să recurgă din ce în ce mai mult la acesta pentru a faţă nevoilor lor.

În 1909 este chemat în ţară de către episcopul Nifon al Dunării de Jos pentru postul de arhimandrit-vicar la Episcopia Dunării de Jos, prin adresa 308/2 decembrie. Hirotonit ieromonah şi arhimandrit ocupă acest post până în aprilie 1910, când revine la Paris unde susţine licenţa în drept.[4] La sociologie a lucrat teza de doctorat cu titlul La Portée sociale du pricipe d'Autorité.

Revine în ţară la sfârşitului anului 1911, când se retrage la M-rea Secu din judeţul Neamţ pentru 3 luni. Preşedintele Sfântului Sinod şi mitropolitul primat Conon, prin adresa nr. 51/12 martie 1912 îi face cunoscut că Sf. Sinod l-a ales arhiereu cu titlul de Băcăuanul, iar pe 8 aprilie 1912 este hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din Iaşi. La 24 mai 1912 este numit redactor al revistei Biserica Ortodoxă Română. Este ales egumen al Aşezămintelor Sfântul Spiridon din Iaşi, unde se remarcă prin activitatea oratorică şi prin bogata activitate socială, manifestată prin vizitarea bolnavilor şi a celor cu diverse neputinţe. Consistoriul Superior Bisericesc, prin adresa 108/12 octombrie 1912 îl numeşte inspector general al seminariilor din ţară, iar ulterior este ales şi membru în Consiliul Permanent al Ministerului de Instrucţiune.

În noiembrie 1913 este numit administrator al Casei Bisericii prin recomandarea Sf. Sinod şi aprobarea prin decretul regal 4636/1912. Ca administrator la Casa Bisericii, pornind de la concepţia că Statul şi Biserica nu sunt numai două instituţii politico-juridice, pe care să le poţi preface după voinţă, ci sunt două funcţii sociale care trebuie să-şi aibă organele lor corespunzătoare; într-o instituţie trebuie să fie o unitate  şi libertate de acţiune, un program de muncă cu adevărat constructiv, atât în ce priveşte organizarea birocratică cât şi în susţinerea vieţii spirituale şi materiale în preoţime.[5]

La 24 octombrie 1913 a fost delegat cu organizarea Bisericii Ortodoxe în Cadrilater. Timp de patru luni vizitează toate bisericile locale cu excepţia celei din Turtucaia. Pe perioada şederii a organizat o societate pentru orfanii şi văduvele populaţiei bulgare locale, organizaţie condusă de el însuşi.[6]

Profesor de Noul Testament

După moartea profesorului Dr. I. Cornoiu, catedra de Noul Testament a Facultăţii de Teologie din Bucureşti rămase vacantă. Prin decretul regal 7016/20 decembrie 1913 a fost numit profesor titular la catedra de Exegeză în Noul Testament, al Facultăţii de Teologie. Preda la anul I cursurile de Metodologie şi enciclopedie a ştinţelor teologice, Idiomul grec  şi Introducere în Noul Testament, iar celor din anul II le preda Exegeza în Noul Testament şi Ermineutica.

Expunerea clară, varietatea noutăţilor ce aducea şi bogăţia ideilor ce curgeau în cea mai perfectă ordine logică, făceau cursul atrăgător şi plăcut. Avea puterea de a analiza şi de a aprofunda problemele ce le dezbătea, dar şi pe aceea de a sintetiza, făcând ca ideile să se asocieze şi să se concretizeze apoi în concluzii clare. Avea o figură gravă, dar totuşi atrăgătoare, era profesorul savant cu toate calităţile morale ale adevăratului savant; era cărturarul care a ştiut să folosească filosofia veacului trecător pentru a impune valoarea veşnică a adevărurilor creştine.[7] 

Universitatea din Bucureşti se confrunta atât cu probleme materiale dat fiind prezența Războiului balcanic şi ulterior cel mondial, dar şi probleme ideologice. Tinerimea studenţească era înflăcărată de ideile naţionaliste astfel încât manifestările războinice apăreau zilnic la „Carpaţi”, în piaţa Universităţii ş.a., presa studenţească abunda de mesaje revoluţionare. Poezia „La arme” a lui Şt.O. Iosif era cunoscută de toată lumea şi nu exista prilej să nu fie intonată. Studenţimea teologică se confrunta în această perioadă pe de o parte cu tendinţa exagerată de a supune unui examen raţionalist toate problemele de teologie, fără pregătire şi fără îndrumare, considerând soluţiile doctrinare ale Bisericii ca insuficiente, iar pe de altă parte conflictul sinodal cu implicarea politicului, ce se încheiase cu răsturnarea unui mitropolit primar din scaun, şi înlăturarea unui profesor de la catedra Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Episcopul Vartolomeu Stănescu era între puţinii care puteau să redreseze această situaţie prin calitatea de om de ştiinţă, dar mai ales prin cea de arhiereu – reprezentant al sinodalităţii.[8]

În timpul Primului Război Mondial poziţia socială nu-i permitea să se manifeste de la marile tribune, însă, prin câteva strofe patriotice şi articole de ziar se înscrie în rândul universitarilor care sprijineau intrarea în război alături de Franţa. Este nevoit să se retragă în Moldova unde locuieşte câteva săptămâni la un preot din Bârlad de unde a plecat la Iaşi, implicându-se în activitatea socială. În fiecare zi vizita spitalele, mângâind, îmbărbătând şi înflăcărând pe cei în suferinţă.[9] Cere ministrului de război Vintilă Brătianu să fie trimis pe front pentru a vorbi soldaţilor şi pentru a-i îmbărbăta. Neprimind răspuns se adresează ministrului de instrucţie Ion Gh. Duca pentru a i se da o însărcinare prin care să fie de folos ţării. I s-a răspuns că i se va da spre educaţie şi instrucţie religioasă şi naţională o cohortă de cercetaşi, care se aflau trecuţi în Basarabia. Răcirea relaţiilor cu Rusia a dus la înlăturarea acestor demersuri.

În calitate de Arhiereu-vicar al Episcopului Romanului, cere o însărcinare episcopului Teodosie al Romanului. Neprimind vreo atribuţie, începând cu 16 noiembrie 1917 s-a înscris să predea religia şi limba română la Şcoala normală „V.Lupu” din Bogzeşti, un sat aflat la 16 km. de Roman. La Bogzeşti trăia singur într-o căsuţă mică, retrasă, ducându-şi viaţa în rugăciune şi meditaţie, dobândindu-şi o caldă simpatie din partea localnicilor. Neavând veşminte arhiereşti, în duminici şi sărbători cânta în strană, apoi impresiona auditoriul prin cuvântările sale. [10]

Locotenent de episcop la Curtea de Argeş

În ianuarie 1919[11], după punerea în disponibilitate a episcopului Teofil al Argeşului[12], care fusese ales de către guvernatorul Marghiloman, episcopul Vartolomeu Stănescu este numit locotenent de episcop la Curtea de Argeş. Porneşte spre acţiuni pastorale viguroase, luând severe măsuri de organizare a centrelor parohiale. Fixează teme bisericeşti pentru a fi trate în centrele parohiale şi dă lămuriri asupra lucrării pastorale în parohii.

În Pastorala din 5 februarie 1919, episcopul Vartolomeu Stănescu pune accent pe demnitatea şi autoritatea clericală. Insista asupra faptului că prin ne plătim dreptul de a ne găsi în viaţă şi de a ne bucura binefacerile ei, iar prin rugăciune Îl slăvim pe Dumnezeu Care a întocmit universul , Îi mulţumim şi ne rugăm. Rugăciunea şi munca sunt legate împreună , fiind rânduite să ne servească: munca spre legătura noastră cu pământul şi cu bunurile lui, iar rugăciunea spre a face legătura noastră cu infinitul şi cu veşnicia, cu răsplata care ne aşteaptă în dumnezeieştile lăcaşuri. Felul de muncă gospodărească cel mai potrivit cu chemarea slujitorilor Sfântului Altar este acela care nu-i îndepărtează prea mult şi prea des de casa şi de biserica lor, care nu-i supune prea mult bunului plac al acelora pe care ei sunt îndatoraţi să-i îndrume spre cele morale. Munca în ţarină impune lipsa îndelungată a preotului din casa şi din satul său, implicit de la credincioşii săi, dar ea apare şi ca impediment în dezvoltarea gândirii religioase. Din aceste motive era considerată nepotrivită cu misiunea preoţească. De asemenea nepotrivită pentru preot era socotită munca acestuia într-o bancă, în cooperativă sau în obşti, întrucât exista prea multă preocupare pentru bani a acestuia, prea mare preocuparea pentru câştig şi un mare interes pentru material. Toate acestea ar duce la deprinderea acestuia  cu gustul pentru material şi urmărirea acestor interese, în detrimentul intereselor morale.[13] Preotul poate avea iniţiativa înfiinţării unor astfel de instituţii însă singurul rol pe care şi-l poate asuma este acela de controlor imparţial. Conducerea revenea tinerilor enoriaşi pe care să şi-i îndrume la şcolile de specialitate. Aceasta însă nu însemna renunţarea la pământurile parohiale sau cele personale.

A păstorit la Argeş până la 1 aprilie 1920, când este numit locţiitor la Râmnic.[14]

Episcop al Râmnicului Noului Severin

Parlamentul ţării şi Sfântul Sinod alegeau episcop al Eparhiei Râmnicului Noului Severin la 17/30 martie 1921 pe Vartolomeu Stănescu.

Venea cu autoritatea cărturărească a profesorului universitar care a stârnit elan şi admiraţie în viaţa universitară şi cu prestigiul unei solide culturi, cu seriozitate de cugetător. Urca scaunul ierarhicesc cu o pătrunzătoare agerime duhovnicească, cu o minte de vizionar, cu o nepotolită râvnă de muncă, de reforme, de înfăptuiri. „Iau astăzi în primire altarul întregii Oltenii, - mărturisea Vartolomeu în Discursul de instalare în Eparhia Râmnicului Noului Severin - adâncit de Hristos şi de vremuri în istoria şi în sufletul nostru şi atât de vestit prin tăria creşterii. În vremurile noastre setoase de lux şi de hulă, s-a înţelinit mila cunoscută de voi în popor. Dreptatea rănită de moarte pe alocuri, tânjeşte de dor după vremurile voastre de cinste  şi de duioase moravuri, iar dragostea trăită pe atunci în satele şi în clasele poporului nostru, după pilda şi cuvântul credinţei creştine”.[15]

În acest scaun, în perioada Primului Război Mondial (1913-1921) se perindaseră mai mulţi ierarhi; din această cauză situaţia spirituală şi materială în eparhie era în mare criză.[16] Clerul, în special cel de la sate, se zbătea într-o cruntă mizerie şi sărăcie. La începutul anului 1921, salariile preoţilor nu au fost plătite timp de cinci luni! Statul aducea mereu cuvinte de recunoştinţă pentru activitatea clerului, dar când era vorba  de îmbunătăţirea stării materiale a acestuia, vorbea numai de răbdare şi iar răbdare. [17]  Episcopul  cere ferm în Senat, al cărui membru de drept era, o mai bună salarizare a clerului. Între interpelările sale memorabile în Senat este aceea privind salarizarea preoţilor de către stat pentru a nu-i face de batjocură şi a nu-i determina să aibă alte preocupări decât cele spirituale.[18] Episcopul constatase însă şi numeroase abateri bisericeşti: reaua administraţie a averii eparhiale, perceperea de taxe în afara regulamentelor, bătăi, insulte, nesupunere faţă de autorităţi, beţii, desfrânare, concubinaj.[19]

Pornind de la realităţi, începe din 1921, o verificare a stărilor de fapt în care se găsea clerul şi poporul, atât la sate cât şi la oraşe. Zile, săptămâni şi luni întregi a cutreierat satele, văile şi dealurile unde credincioşii îşi aveau sfintele lor locaşuri de închinare. Pretutindeni îndruma, îndemna, lumina şi stimula. În vizitele canonice pe care le-a făcut, cucerea sufletele nu numai prin prestanţa, seriozitatea şi evlavia ce-i învăluia întreaga sa figură, dar şi prin cuvântările pe care le ţinea în fiecare parohie poporului. În fiecare cuvântare avea un subiect nou, un sfat şi un îndemn nou.[20]

Episcopul Vartolomeu a luat imediat iniţiativa unei vaste opere de regenerare a eparhiei prin înfiinţarea „sfaturilor moralizatoare”, a centrelor eparhiale, a şezătorilor culturale şi a operelor misionare. Fiecare parohie trebuia să aibă bibliotecă pusă la dispoziţia credincioşilor, cor bisericesc,cantină pentru săraci, trebuia să organizeze conferinţe sau şezători. Preoţii trebuiau să se perfecţioneze în aşa numitele cercuri parohiale.[21]

Grupând toți preoții olteni în asociația Renașterea, el i-a stabilit următoarele obiective:

  1. Cultivarea pe plan teologic și social a preoțimii prin un cât mai strâns contact cu cartea și prin folosirea, colectiv, a experiențelor și inițiativelor individuale probate.
  2. Un plan uniform și unitar de acțiune socială a clerului.
  3. Culturalizarea, evanghelizarea și moralizarea satelor și orașelor prin fapte și înfăptuiri.
  4. Cultivarea simțământului de solidaritate între preoți pe de o parte și între preoți și popor pe de altă parte.
  5. Crearea de venituri proprii preotului individual si preoțimii în general pentru sprijinirea celor în suferință, încurajarea celor merituoși, pentru înlesnirea operei sociale ca are de înfăptuit si, eventual, de a se susține singură când vremurile i-ar fi potrivnice.
  6. Apărarea prestigiului Bisericii și preoțimii, fie colectiv, fie individual.

Fondurile pentru activitatea socială a bisericii proveneau în mare parte din resurse proprii. Pe plan cultural a cumpărat o nouă tiparniţă,  a înfiinţat un muzeu eparhial, bibliotecă eparhială.

În Sfântul Sinod a participat la rezolvarea tuturor problemelor importante din viaţa Bisericii noastre, aduse în discuţie în timpul activităţii sale. Printre altele un rol deosebit l-a avut în lucrările pentru unificarea bisericească din România întregită. Astfel că în 1921 a întocmit un documentat studiu în legătură cu intrarea Bisericii Ortodoxe Române în Mişcarea Ecumenică, iar în 1924 a elaborat referatul de bază privind îndreptarea calendarului.

În 1925 a fost delegat din partea Bisericii Ortodoxe Române la Conferinţa Ecumenistă de creştinism practic de Stockholm. A mai participat şi la alte conferinţe mondiale creştine, iar în 1936 a găzduit la Rm. Vâlcea în sediul Episcopiei sale, conferinţa secţiei balcanice a Alianţei mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică.[22] Episcopul Vartolomeu a fost cel mai înfocat adept al patriarhului Miron Cristea în încercarea acestuia de a impune principiul autonomiei Bisericii în raport cu statul. „Intervenţiile politice la dânsul n-au nici o trecere. Tristul spectacol al unei Biserici care îşi încalcă în picioare propriile interese pentru a le servi pe cele ale politicianismului au încetat.”[23]

Episcopul Vartolomeu fusese, de altfel, cel care în şedinţa Sfântului Sinod din data de 4 februarie 1925, a dat citire „Actului Oficial de Înfiinţare a Patriarhiei Române”, al cărui referent era. Politica patriarhului Miron Cristea era de fapt şi o reacţie a Bisericii la climatul de corupţie şi imoralitate din perioada interbelică.[24]  Intervenţiile sale din cadrul Senatului, dar mai ales hotărârea de a retrage banii Episcopiei din băncile politicienilor liberali şi ţărănişti au dus la izbucnirea conflictului deschis între episcopul vâlcea şi o parte a clasei politice.

La 1 noiembrie 1938, Sfântul Sinod i-a cerut un concediu de doi, pe fondul „şubrezirii sănătăţii”sale, însă la 1 noiembrie 1940 i se aproba retragerea din funcţie şi pensionarea. A locuit într-o chilie alăturată Mănăstirii  Bistriţa până la sfârşitul vieţii, în 2 noiembrie 1954. A fost înmormântat   pe 4 noiembrie 1954 în cavoul de lângă casa personală.

[1] Pr. Prof. Dr. Nicolae Şerbănescu, Ierarhii plaiurilor oltene în prima sută de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române (1885-1985), în Mitropolia Olteniei, an. XXXVII, 1985, nr. 5-6,p.352.

[2] Arh. Dr. Veniamin Pocitan Ploeşteanul, Biserica Ortodoxă Română din Paris,Bucureşti, 1940, p.146.

[3] Pr. Prof. Dr. Nicolae Şerbănescu, Ierarhii plaiurilor oltene în prima sută de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române (1885-1985), în Mitropolia Olteniei, an. XXXVII, 1985, nr. 5-6, p.352.

[4] Arh. Dr. Veniamin Pocitan Ploeşteanul, op.cit., p.146.

[5] Pr.D. Cristescu, op.cit., p.58.

[6] Pr.D. Cristescu, op. cit, p.66.

[7],Pr. Manea Popescu, Prea Sfinţitul Vartolomeiu, Profesorul, în Credinţa/ 25.08.1935.

[8] Pr.D. Cristescu, op. cit.,p.65.

[9] ibidem,p.69.

[10]ibidem, p.70.

[11] Nicolae Şerbănescu, Episcopii Argeşului, în Mitropolia Olteniei, an XVII, 1965, nr. 7-8.

[12] Teofil Mihăilescu fusese ales ales episcop de Argeş la 3 iulie 1918 de către Colegiul electoral bisericesc întrunit la Iaşi, fiind înscăunat la 4 septembrie 1918. la sfârşitul aceluiaşi an alegerea a fost anulată de forurile de stat.

[13] Pr.D.Cristescu, op. cit.

[14] Pr. Prof. Dr. Nicolae Şerbănescu, Ierarhii plaiurilor oltene..., p.353.

[15] Anuarul Episcopiei Râmnicului pe anii 1921-1925,... p. 793

[16] Episcopul Gherasim Cristea, Un mare ierarh râmnicean, Vartolomeu Stănescu, în Renaşterea, iulie septembrie 2004, p.1

[17] Prof. Dr. Sorin Oane, Epopeea Episcopiei Râmnicului Noului Severin, în Historia, an VII, ianuarie 2007, p15

[18] Episcop Gherasim CristeaUn mare ierarh ..., p.4.

[19] Renaşterea, nr 5/1922,p.5.

[20] Pr. D. Cristescu, op. cit., p. 92.

[21] Prof. Dr. Sorin Oane, art. cit, p.15.

[22] Pr. Prof. Dr. Niculae Şerbănescu, Ierarhii plaiurilor oltene....p..353.

[23] Glasul Adevărului, 1 ianuarie 1922, p.1.

[24] [24] Prof. Dr. Sorin Oane,  art.cit., p.16.

Alte articole despre: