Eşti aici

Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie: „Credința este un act al iubirii față de Dumnezeu care devine o stare de permanentă mărturisire”

26 Iulie / Viața Eparhiei

„Nu putea fi o bucurie mai mare pentru cei doi orbi decât aceea ca atunci când au primit darul vederii să privească chipul lui Dumnezeu”, a spus Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, duminică, 26 iulie, la Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic  Pantelimon din municipiul Drăgășani, unde a așezat piatra de temelie și a sfințit locul pentru zidirea noii biserici.

În cuvântul de învățătură împărtășit celor care au participat la Sfânta Liturghie, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie a arătat că „din freamătul mulțimii care Îi urma Mântuitorului Hristos răzbate strigătul celor doi orbi Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!” Strigătul acesta era nu doar o cerere personală, ci și mărturisirea dumnezeirii Sale, aceștia numindu-L „Fiule al lui David”. Domnul nostru Iisus Hristos arată în continuare importanța credinței în primirea vindecării, întrebându-i pe cei doi orbi: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?” (Matei IX, 28), dar și faptul că trebuie să fie statornică și să se adeverească prin fapte. Pentru Sfântul Apostol Pavel, „credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei XI, 1).

Pe deplin încredințați erau și cei doi orbi de puterea dumnezeiască a Mântuitorului pe Care ei, deși nu aveau darul vederii fizice, L-au cunoscut prin puterea credinței și, de aceea, au răspuns: „Da, Doamne!”, iar Iisus a zis către ei: „După credința voastră, fie vouă. Și în clipa aceea s-au deschis ochii lor” (Matei IX, 29-30). Minunat lucru a fost ca atunci când vălul orbirii a căzut de pe ochii lor să poată vedea pe Fiul lui Dumnezeu. Vederea lui Dumnezeu este întotdeauna o revelație săvârșită prin voința lui Dumnezeu Care Se descoperă pe Sine din iubire, din milostivire, celor curați la inimă. Orbirea nu-i împiedicase pe acești oameni să-și curățească sufletele. Această stare de curăție le-a dat puterea de a crede că Omul al Cărui glas îl auzeau este Doctorul trupurilor și al sufletelor, dar și de a-L mărturisi „drept Fiul lui David”. Puterea credinței lor devine măsură a propriei vindecări căci s-au făcut întru totul sănătoși. Bucuria a fost atât de mare, încât, uitând de porunca Domnului Iisus Hristos de a nu povesti despre această minune, Îl mărturisesc pe Mântuitorul celor care erau lipsiți de lumina credinței și acoperiți de vălul legii, celor care erau ținuți în bezna orbirii sufletești, după cum va arăta și Sfântul Apostol Pavel: „Ci până astăzi, când se citeşte Moise, stă un văl pe inima lor; Iar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica” (II Corinteni III, 15-16).

Au adus la Mântuitorul apoi un om mut care era demonizat. Se descoperă aici întâi dragostea celor care mijlocesc pentru acest demonizat. El avea voința slăbită și sufletul încătușat  de diavol, încât nu mai nădăjduia în ajutorul lui Dumnezeu și, fiind mut, nici nu cere Mântuitorului tămăduirea rănilor sale sufletești și trupești. Pentru credința și dragostea celor care mijlociseră vindecarea omului mut stăpânit de diavol, Domnul nostru Iisus Hristos alungă demonul, iar cel neputincios începe să vorbească și să aducă slavă Celui de Care se lepădase mai înainte.

Vălul necunoașterii s-a ridicat de pe inimile multora, încât au mărturisit că  „niciodată nu s-a arătat aşa în Israel”.

Învățăm, așadar, că mărturisirea credinței izvorăște din inima curată, despătimită. Credința nu poate avea doar un aspect exterior, ci este un act al iubirii față de Dumnezeu care devine o stare de permanentă mărturisire”, a subliniat Înaltpreasfinția Sa.

Alte articole despre: