Cuvântul Ierarhului

Pericopa din Evanghelia după Matei pe care ați ascultat-o astăzi este o întărire, la modul cel mai concret, în datoria de a ne ruga unii pentru alții și o încredințare despre eficacitatea acestei rugăciuni. Mântuitorul Hristos, în aceeași pericopă, ne arată și care sunt condițiile ca rugăciunea noastră să fie ascultată de Dumnezeu, și anume: credința, nădejdea și smerenia […].

Credința sutașului este reliefată și prin cuvintele Mântuitorului: „Du-te, fie ţie după cum ai crezut”; nădejdea lui, care reiese din întreaga pericopă, este accentuată mai ales prin cuvintele: „zi numai cu cuvântul și se va vindeca sluga mea“, iar smerenia prin exclamația acestuia: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu!”. Iată chip al smereniei autentice! […].

Noi, cei de astăzi, ne-am obișnuit atât de mult cu teatralisme standardizate, încât nu mai deosebim smerenia părelnică de cea autentică. În lucrarea noastră cu noi înșine ne pasă mai mult de ceea ce spun oamenii că suntem noi, decât de ceea ce suntem noi cu adevărat. Rămânem în mocirla păcatelor, însă vrem să părem în ochii aproapelui ca fiind în aura sfințeniei. Încercăm să copiem în chip pietist tot felul de gesturi și vorbe, care sunt doar o mască pusă pe fața noastră, fiindu-ne rușine cu noi înșine. În loc să lucrăm la schimbarea noastră lăuntrică, lucrăm doar la imaginea publicitar exterioară. Nu spun că ar lipsi doar culmea smereniei, treaptă la care puțini ajung, care reușesc să nu mai trăiască ei, ci Hristos să trăiască în ei în chip real ci, din păcate, ne lipsește sinceritatea banală, a realismului duhovnicesc și a curajului de a ne privi și de a fi priviți așa cum suntem.

Simțim noi cei de astăzi că rugăciunea noastră nu mai are atâta putere ca a celor de odinioară, simțim că nici cuvântul nostru nu mai are forța de transformare pe care cuvântul părinților de altădată îl avea, iar lucrul acesta se petrece și din cauza lipsei smereniei și a ascultării față de Dumnezeu și de mai marii noștri. Ne vedem pe noi ca cei mai importanți, ne vedem pe noi ca singurii care au dreptate și uităm să ne smerim întru ascultare […].

Să învățăm de la sutaș să avem credință, să învățăm să avem nădejde, să învățăm să ne smerim și mai mult decât acestea să învățăm să ne rugăm unii pentru alții, lăsând deoparte grija de noi înșine […].

 Se relatează în Pateric un cuvânt al Avvei Alonie: „Dacă nu aș fi dărâmat totul, nu aș fi putut să mă zidesc pe mine însumi”. Aceasta este singura cale de a ne schimba și noi sufletește, de a ne transforma viața noastră așa cum este în firescul dumnezeiesc: să dărâmăm la tot ceea ce nu este sinceritate în viața noastră, să dărâmăm tot ceea ce este mască în viața noastră și atunci, cu siguranță, vom putea să ne zidim duhovnicește.