„Viața ascetică și rugăciunea unită cu lacrimi l-au condus pe Sfântul Grigorie Palama către lăcașurile cerești”
„Sfântul Grigorie Palama arată că asceza, smerenia și rugăciunea unită cu lacrimile sunt calea pentru a ajunge la cunoașterea lui Hristos. Încă din această viaţă, fiinţa umană poate face experienţa realităţii îndumnezeirii sale. Lega experienţa rugăciunii neîntrerupte, al cărei scop nu este altul decât comuniunea veşnică cu Dumnezeu, de contemplarea Luminii necreate”, a accentuat Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, în cuvântul de învățătură împărtășit preoților și credincioșilor care au participat la Sfânta Liturghie de la Catedrala Arhiepiscopală „Sfântul Nicolae” în ziua prăznuirii Sfântului Grigorie Palama.
„Rugăciunea ocupă firesc un loc central în spiritualitatea Sfântului Grigorie - a precizat Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie. El vorbeşte despre ea în fiecare pagină din scrierile sale, încât am putea spune că toate scrierile lui nu sunt altceva decât o rugăciune continuă, ca mărturisire a vieţii duhovniceşti, în Duhul lui Dumnezeu, pe care Sfântul Grigorie Palama o ducea.
Omul se poate uni cu Dumnezeu în două feluri: în primul rând, prin comuniunea virtuţilor dumnezeieşti şi, în al doilea rând, prin rugăciune.
Rugăciunea este întărirea şi luminarea sufletului. Şi este nevoie să se facă neîncetat nu pentru a-L îndupleca pe Dumnezeu spre împlinirea vreunei anume cereri, ci pentru a adeveri că omul se întoarce la Dumnezeu şi vrea să rămână neîncetat lângă El, spre a fi al Lui şi părtaş darurilor Lui şi „odată ce s-au dedicat lui Dumnezeu prin această împreună-petrecere leapădă uşor povara patimilor rele şi-şi adună comoară iubirii”.
Sfântul Grigorie Palama socoteşte că rugăciunea continuă este, în mod egal, o acţiune de mulţumire, o comuniune a omului conştientă cu un Dumnezeu personal. Acest caracter conştient şi activ al rugăciunii după Palama arată că spiritualitatea isihastă era departe de a adopta o rugăciune mecanică.
Rugăciunea curată sau mintală nu mijloceşte o cunoaştere a lui Dumnezeu prin făpturi, ci prin adâncurile sufletului propriu, prin „inimă” - aceasta e propriu-zis o simţire directă a Lui. Mintea ce vrea să se întoarcă spre inimă găseşte anevoie locul ei.
Trebuie să lupte mult cu gândurile din jurul ei, ca să-şi facă drum spre ea şi s-o deschidă. Adică mintea îşi recâştigă greu obişnuinţa de a privi prin inimă spre Dumnezeu, de a se preocupa cu El, de a-şi redeschide ochiul a cărui funcţiune este să vadă cele spirituale. Când lucrarea minţii obişnuită să se ocupe cu cele exterioare şi-a recâştigat obişnuinţa de a se preocupa de Dumnezeu, când s-a întors adică deplin în interior, în inimă, deschizând-o pe aceasta, atunci ea se întâlneşte acolo faţă în faţă cu Dumnezeu, fără să-L vadă prin vreo imagine, sau să-L cugete printr-un concept, ci trăind prezenţa Lui direct, sau simţindu-se în prezenţa Lui. Pătrunzând în inimă, dă de Iisus Hristos aflat acolo de la botez. Cu alte cuvinte, lucrarea conştientă a minţii pătrunde în supra- sau transconştientul nostru, în care se află harul lui Iisus Hristos şi pune în lucrare marile comori de acolo şi capacitatea de a sesiza realităţile dumnezeieşti. Căci se pune într-o comunicare vie cu Hristos Însuşi, izvorul tuturor puterilor şi înţelesurilor mai presus de fire.
Dintre etapele nenumărate ale vederii în care se va înainta în viaţa viitoare la nesfârşit, Sfântul Grigorie Palama numeşte aici trei: iluminarea, ca o vedere fulgerătoare, de un moment, vederea clară a luminii întinse peste tot şi vederea lucrurilor, a împrejurărilor, relaţiilor şi stărilor sufleteşti prezente şi viitoare, în varietatea bogăţiei lor infinite”, a încheiat Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului.
