„Versul lui Mihai Eminescu era expresia lirică a unui solemn elogiu capabil să pătrundă veșnic în conștiința unui popor”

Cuvântul Înaltpreasfinției Sale a reliefat deopotrivă că „Mihai Eminescu, aflat mereu într-o „luptă creatoare, neîncetată, cu limba, cu lexicul, morfologia și sintaxa ei, cu bogăția și rigiditatea formelor ei”, după aprecierile criticului literar Zoe Dumitrescu Bușulenga, a fost văzut de Tudor Vianu drept „un călător al drumurilor lungi” purtând pe sandale praful veacurilor. Iar veacurile erau străbătute și pătrunse de spiritualitatea și cultura creștină, întrucât, pentru poet, „Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam este maica spirituală a neamului românesc care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, este cea care „domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat”. 

Tudor Vianu, printre multele aprecieri asupra persoanei și operei poetului, reținea faptul că „ideea eternității stăpânește mintea sa într-o asemenea măsură, încât una din atitudinile cele mai obișnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor în perspectiva eternității”.

Iar între cele rânduite pentru eternitate sunt și neamurile, pentru că, la doar 21 de ani, la Mănăstirea Putna, în ziua de 15 august 1871, Mihai Eminescu considera că sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului trebuia să fie deopotrivă „religioasă şi naţională”, pentru că „românii în genere serbează ziua Sfintei Marii ... mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii înlănţuite, pe Hristos ...  trecutul nostru nu este decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii. Hristos a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”. 

Perioada copilăriei petrecute la Ipotești, a studiilor de la Cernăuți, peregrinările prin Ardeal, la Sibiu și Blaj, apoi la Mănăstirea Cozia, în Oltenia și Muntenia, au reprezentat pentru Mihai Eminescu un timp al cunoașterii limbii române, a tradițiilor și a folclorului, citind deopotrivă din cronicari și din literatura bisericească, „stăpânit  de gândul unității naționale și de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc”, după cum îl descria Ioan Slavici. În perioada în care scria la Ziarul Timpul, Mihai Eminescu readucea în atenția opiniei publice, din nou, rolul Bisericii Ortodoxe în păstrarea etnicității dar și incontestabila misiune în păstrarea unității de neam: „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români care trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”.

În anii de muncă creatoare intensă, Eminescu ne-a dăruit un univers. El nu este numai Poetul, așa cum greșit a rămas în conștiința multora, ci este, în aceeași măsură, prozatorul, publicistul, dramaturgul, omul de vastă cultură, pe care însă nu o asimilează într-o formă exterioară, ci care vine, în mod organic, să-i completeze personalitatea.

Poetul este deopotrivă național și universal, iar atingerea universalității se realizează tocmai prin contactul său cu tezaurul spiritual. Constantin Noica aprecia că „prin Eminescu și moștenirea miraculos rămasă de la el, ni s-a făcut un dar de care n-au avut parte alte culturi, fie și cele mari. La scara culturii noastre, funcția lui Eminescu poate fi mai vie decât cea a lui Shakespeare în Anglia, sau a lui Goethe în Germania, căci el nu e un simplu poet, nici un simplu suflet nenorocit, ci o conștiință de cultură completă” .

De altfel, ființa poetică eminesciană este copleșitoare mai ales în postumele sale, în acele zeci de mii de pagini care atestă un univers impresionant”, a arătat Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie.