Academicieni, profesori universitari, cercetători și preoți la Simpozionul Naţional „Constantin Noica”

Festivitatea de deschidere a avut  loc vineri, 25 mai, la Sala Iosif Episcopul a Casei Sfântul Ierarh Calinic, în prezența și cu participarea  domnului Acad. Alexandru Surdu, directorul Institutului de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române, a domnului Acad. Alexandru Boboc, a numeroși profesori universitari și cercetători științifici, preoți și oameni de cultură.

În deschiderea manifestării, Părintele Consilier Ștefan Zară a transmis cuvântul de binecuvântare al Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, intitulat Constantin Noica și unitatea neamului românesc: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2018 drept Anul Omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918 pe tot cuprinsul Patriarhiei Române, având în vedere că anul acesta se împlinesc 100 de ani de la înfăptuirea acestui ideal spre care a năzuit poporul român de veacuri.

Dacă pe bună dreptate anul acesta îi comemorăm pe cei care au făurit unitatea de neam a românilor, la fel de îndreptățiți suntem să ne aducem aminte cum se cuvine și de cei care au făcut să păstrăm în vremuri de cumpănă unitatea ființei neamului românesc.

Una dintre personalitățile cele mai de seamă ale neamului nostru care a apărat cu scriitura sa unitatea ființială a poporului român și a pus în valoare în gândirea sa filosofică particularitățile acestuia a fost Constantin Noica.

Acesta accentua în Cuvântul înainte la binecunoscuta sa lucrare Cuvânt împreună despre rostirea românească că „numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ți amintești de lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată. Căci orice cuvânt este o uitare și în aproape oricare s-au îngropat înțelesuri de care nu mai știi. Cum altfel am putea da folosință vie cuvintelor? Dar dacă în orice cuvânt există o parte de uitare, este totuși vorba de uitarea noastră și ea devine propria-ne amintire. Iar acesta este actul de cultură: să înveți noutatea ca și cum s-ar ivi din tine”. A pătrunde în uitarea limbii noastre înseamnă în primul rând a scotoci în ființa neamului nostru, iar această scotocire trebuie să ne-o însușim și ca datorie de neam. Căci dacă Miron Costin, cronicar al istoriei noastre, spunea despre scris că este o „iscusită oglindă a minții omenești”, atunci fără doar și poate că înțelegem ce însemnătate au pentru neamul nostru paginile gânditorilor iubitori a culturii naționale. „Sentimentul românesc al ființei” include în substanța sa și patriotismul, naționalismul. Când îți exprimi cu tãrie identitatea, faptul nu se îndreaptã împotriva altor identități naționale. Nu trebuie cerut nimãnuia voie ca sã fim români. Suntem români.

Îndepărtarea noastră de identiatea noastră națională înseamnă îndepărtarea de Cuvânt, dar și îndepărtarea de ființa neamului nostru. Cuvântul, Logosul, este numele celei de a doua Persoane a Sfintei Treimi, Care S-a înomenit în Persoana Mântuitorului Hristos. Vedem în Sfânta Scriptură că Dumnezeu a făcut lumea văzută prin cuvânt, astfel cuvintele au rădăcini metafizice, provenind din lucrarea dumnezeiască. Întreaga literatură patristică prezintă cuvintele ca fiind o lucrarea comunitară, de comuniune, de împărtășire. De unde și responsabilitatea noastră față de cuvânt. Cuvântul ne pregătește spre deplina noastră împărtășire de Hristos-Cuvântul, dar Acesta din urmă este și singurul Care ne descoperă adevăratul înțeles al cuvintelor. Fără îndoială că lucrul acesta ne lămurește și relația dintre cult și cultură, cea din urmă având rădăcinile adânc înfipte în cult. Pilduitoare în acest sens este pericopa din Evanghelia după Luca în care se relatează călătoria Mântuitorului Hristos către Emaus împreună cu Luca și cu Cleopa. Cuvântul scripturistic este ”Cuvânt al vieții” în măsura în care el duce la participare, la comunicare; întotdeauna împărtășirea din Cuvântul lui Dumnezeu precede împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, amândouă fiind forme de împărtășire a noastră cu același Hristos, însă împărtășirea cu Trupul euharistic al lui Hristos ne facem să înțelege mai adânc Cuvântul dumnezeiesc.

Prin scrisul său, Noica ne-a învățat în primul rând dragostea față de cuvântul filocalic și față sufletul românesc. În acest sens memorabile sunt cuvintele cu care a încheiat ale sale Pagini despre sufletul românesc: „Noi nu avem vocația filosofiei. Dar teologicul ne-o poate da... . S-ar putea nu ne-o dea, iar atunci nu vom face filosofie mare. Nu e nimic: nici englezii nu au; poate nici francezii, confundând prea mult rațiunea cu intelectul, cum fac. Dar teologicul ne-o poate da. Căci ne dă sentimentul rupturii, al dezastrului. Iar de-aici poate începe filosofia”.

Binecuvântăm cu părintească dragoste pe toţi participanții la această a zecea ediție a Simpozionului Național „Constantin Noica”, mulţumind în chip deosebit domnului Acad. Alexandru Surdu, Directorul Institutului de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru”, Academicianului Alexandru Boboc și tuturor conferenţiarilor prezenţi, exprimându-ne nădejdea că lucrările acestuia vor aduce roade pârguite sufletelor noastre”.

 În continuare, în prima parte a simpozionului, au fost susținute comunicările:

• Acad. Alexandru Surdu, Fiinţa, sentimentul şi simţămintele româneşti;

– Acad. Alexandru Boboc, Naţionalitatea în filosofie;

– Prof. univ. dr. Florea Lucaci, Sentiment şi raţiune în logica fiinţei;

– Dr. Doru Sinaci, Spaţiul etnic în viziunea tribuniştilor arădeni (1896–1912);

– Pr. prof. dr Ştefan Zară, De la Turnul Babel la rostul rostirii spre comuniunea omului cu Dumnezeu;

– Prof. univ. dr. Mircea Lăzărescu, „Firea” şi „deveninţa” în rostirea filosofică a lui Noica;

– CS III, prof. univ. dr. Nicolae Georgescu, Haos şi neant la Eminescu, în viziunea lui Constantin Noica;

– Prof. univ. dr. Ion Dur, Naţionalism şi românitudine sau intrarea în universal;