Eşti aici

Chiriarhul Râmnicului: „Cel ce alege calea monahală este întreg al lui Dumnezeu şi trebuie să se străduiască să se lipească de Dumnezeu printr-o iubire desăvârşită”

25 Decembrie 2017 / Viața Eparhiei

În seara Ajunului Praznicului Nașterii Domnului, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Varsanufie a săvârșit slujba de călugărie pentru doi viețuitori de la Mănăstirea Cornet și a unei surori de la Mănăstirea Arnota.

După sluba de călugărie, Înaltpreasfinția Sa a rostit o omilie despre viața monahală în care a precizat că Sfântul Grigorie Palama, „oferă în scrierile sale un fundament eshatologic instituţiei monastice.

Harul Botezului ne oferă, într-adevăr, premisele Împărăţiei lui Dumnezeu, întreaga viaţă creştină fiind doar o realizare a acestor premize şi o anticipare pe cât se poate a slavei veacului ce va să vină; viaţa monahală, în acest sens, constituie o formă specială a acestei anticipări, un mediu pe care Sfânta Scriptură şi Tradiţia bisericească îl recomandă pentru o mai bună împlinire a harului Botezului şi o mai bună manifestare, încă de aici de jos, a Împărăţiei lui Dumnezeu. Această interpretare eshatologică a monahismului şi a sfinţeniei este exprimată foarte bine în prologul Tomului aghioritic: „Dogmele ce se grăiesc astăzi şi sunt cunoscute îndeobşte tuturor au fost taine ale Legii date prin Moise, mai înainte văzute numai de prooroci în Duh. Iar bunătăţile făgăduite sfinţilor pentru veacul viitor sunt taine ale vieţuirii evanghelice, date şi arătate mai înainte celor ce s-au învrednicit să le vadă în Duh, şi acestora cu măsură, ca o arvună”. Dar cine sunt aceşti sfinţi? „Toţi câţi s-au lepădat, de dragul vieţii evanghelice, de avuţia bunurilor, de slava oamenilor şi de plăcerile lipsite de frumuseţe ale trupului; ba nu numai atât, ci au şi întărit această lepădare prin ascultarea de cei ce au ajuns la plinirea vârstei lui Hristos (Ef 4, 13). Cei din urmă ocupându-se prin liniştire, fără griji, de ei înşişi şi de Dumnezeu, şi prin rugăciune curată ajungând mai presus de ei înşişi şi prin unirea tainică, cea mai presus de minte, cu Dumnezeu, ridicându-se în El, au cunoscut cele mai presus de minte. Iar cei dintâi le-au cunoscut prin încredere şi prin dragoste faţă de aceştia”. Fecioria îi deschide omului calea libertăţii duhovniceşti.

Viaţa monahală este prezentată şi ca asemănare cu viaţa Sfintei Treimi. Cel ce se nevoieşte în feciorie se aseamănă „Tatălui Care a născut mai înainte de toţi vecii în feciorie [pe Fiul], şi [Fiului] Care la început a ieşit prin naştere ca o fecioară dintr-un Tată feciorelnic, iar la veacurile de pe urmă s-a născut cu trup dintr-o Fecioară Mamă, şi Duhul Care a ieşit în chip negrăit numai din Tatăl nu prin naştere, ci prin purcedere”. Astfel, călugăria îşi are raportarea ei ontologică ultimă la Dumnezeu Treimic. Mistica monahală, departe de a se opune naturii sacramentale şi ierarhice a Bisericii, constituie un rod al acesteia. Călugăria se asemănă mai bine decât orice altă instituţie a Bisericii naturii divine: „templu al slavei şi loc al desfătării dumnezeieşti”.

Cel ce alege calea monahală este „întreg al lui Dumnezeu” şi trebuie să se străduiască „să se lipească de Dumnezeu printr-o iubire desăvârşită, şezând lângă El încă toată viaţa […], anticipând viaţa viitoare şi vieţuind ca un înger al lui Dumnezeu pe pământ”, a încheiat Părintele Arhiepiscop. 

Alte articole despre: