Mănăstirea Cozia

Temelia mănăstirii a fost pusă de Mircea cel Bătrân între anii 1386 şi 1388, într-o regiune unde creşteau nuci, numele locului în sine derivând de la termenul peceneg-cumanian ”coz”, adică nuc, care a devenit Cozia.

Mircea a murit la începutul anului 1418 la reşedinţa sa din Argeş, fiind adus la Cozia şi înmormântat într-o criptă asemănătoare celor din ţările occidentale, iar o piatră funerară cu decoraţiuni a fost aşezată deasupra mormântului. Lângă mormântul marelui voievod se mai află un altul: acela al mamei lui Mihai Viteazul, care s-a călugărit în 1601 la Cozia sub numele de Teofana.

În afara acestor dovezi mişcătoare care îl întâmpină pe vizitator chiar de la intrarea în mănăstire, interiorul bisericii domneşti redă, prin pictura sa bizantină, stilul secolului al XIV-lea. Marile tradiţii ale creştinătăţii cu trăsăturile lor puternic ancorate în ascetism, sunt pictate în partea de jos, iar pe peretele dintre pronaos şi naos sunt o serie de imagini reprezentând sinaxarul şi imnul acatist al Fecioarei. Altarul cu imaginile sale completează ansamblul valoros de icoane şi de lemn sculptat, dominat de sfeşnicele mari şi de obiectele de nepreţuit.

În exterior biserica e construită din blocuri masive de piatră, efectul decorativ fiind sporit de cercevelele a şapte ferestre, fiecare decorată cu motive sculpturale şi florale diferite. Rozetele care sunt situate la etaje, sunt de asemenea executate cu măiestrie, cu decoraţiuni din cărămizi fine, care le înconjoară într-un armonios model plastic. Porticul deschis a fost adăugat faţadei în 1707.

Neagoe Basarab (în 1517) şi Constantin Brâncoveanu (în jurul anului 1707) i-au adăugat noi clădiri, construind  în interiorul incintelor mănăstirii două fântâni, spaţioasele încăperi princiare, cele patru terase şi „vechea bucătărie” cu anexele sale, în stilul creat de Constantin Brâncoveanu.

După ce Cozia a fost înfrumuseţată şi extinsă de aceşti noi fondatori, ale căror portrete sunt pictate pe pereţii mănăstirii, alte reparaţii au fost făcute în secolele următoare şi în primele decade ale secolului al XX-lea, sub patronajul Comisiei pentru Monumente Istorice. Cu toate acestea, clădirile au fost serios avariate şi unele chiar distruse ca urmare a luptelor duse pe Valea Oltului în timpul Primului război mondial şi a ocupaţiilor străine ce au urmat.

În ciuda acestui fapt, Cozia şi-a recăpătat vechiul aspect, însă dobândirea caracterului de mare monument istoric s-a produs de abia mai târziu, când mănăstirea a fost în întregime restaurată. Colecţiile au fost pregătite în beneficiul vizitatorului care poate astfel să-şi facă o imagine concretă despre modul în care prezentul şi trecutul se întrepătrund în istoria Coziei.

În partea exterioară, dar fostă parte din ea, pe un deal ce domină mănăstirea, se înalţă bolniţa. A fost zidită între 1542 şi 1543 de Radu Paisie pentru bolnavii şi bătrânii comunităţii. Pe bună dreptate, specialiştii români şi străini  au văzut bolniţa ca pe nestemata Coziei din secolul al XVI-lea, aceasta datorită echilibrului arhitectural alegerii decoraţiunilor şi a frumuseţilor deosebite a picturilor interioare. În imediata apropiere a bolniţei se găseşte cimitirul şi clopotniţa. Clopotele sale, donate în 1395 şi în 1413 de Mircea cel Bătrân, dar mai apoi mutate în 1879 la Curtea de Argeş şi Râmnic, încă mai aşteaptă să răspândească vocea de mult uitată a întemeietorului său.