O nouă ediție a cărții „Antim Ivireanul – logos și personalitate”

În Cuvânt înainte, autor remarcă că „predicile lui Antim Ivireanul fac parte din cele câteva opere care nu pot fi examinate cu metodele lingvistico-stilistice aplicate în mod curent la perioada veche a literaturii noastre.

„Fiecare secol îşi reface antologia “, spunea undeva Malraux. Opera lui Antim este - orice s-ar spune - meteorică şi o viitoare antologie de texte care îşi supraviețuiesc va trebui s-o înregistreze.

(…) Lectura Didahiilor indică pe mitropolitul lui Brâncoveanu ca iniţiator al elocvenţei sacre. Nu este exclusă, parţial e chiar atestată, adresarea sporadică, de către anumiţi preoţi, a unor „cuvinte de învăţătură”, timide sfaturi duhovniceşti în formulări primitive. Dar ce reputaţie oratorică vor fi avut cele câteva propoziţii împerecheate de vreun preot de ţară în faţa unui auditoriu analfabet? Cât priveşte predicile ţinute în greceşte şi slavoneşte de ierarhii străini veniţi după ajutoare în eparhiile româneşti, ele pot interesa doar pe istoricii culturii. Remarcăm în trecere, ca fapt notabil, că până atunci liturghia - din care face parte textul predicii -, cu excepţia Apostolului şi a Evangheliei, se oficia încă în slavoneşte. Opera lui Antim se constituie ca o demonstraţie a capacităţii plastice a limbii române făcută păturii boiereşti de către un străin.

Lucrările sale predicatoriale, de o factură cu totul nouă în evoluţia speciei la noi, sunt extraordinare ca substanţă stilistică. Meritul autorului se desluşeşte în frumuseţile reale pe care le deşteaptă din banala morală tradiţională şi din erudiţia meticuloasă şi moartă.

Scriitorul aşază creaţia sa pe întreaga reţea de reguli omiletice, excluzând improvizaţia. Compoziţional, predica e meditată, chibzuită lucid şi, cu toată naturaleţea şi vigoarea ei, relevă un caracter scriptic. Ea constituie o revoluţie şi în sens beletristic, avansând ideea de public. Stilul cazaniei iese, astfel, din stereotipie şi se subordonează relaţiei predicator - auditor. Privită de aproape, opera mitropolitului e un dialog trunchiat, în care unul din parteneri preîntâmpina obiecţiile şi ia asupra sa răspunsurile. Toate faptele conduc la ideea că actul de naştere al discursului românesc nu poate fi în altă parte. Semne ale oratoriei găsim peste tot în aceste opere; nu lipsesc trucurile tipice (afectarea necunoaşterii regulilor şi a lipsei de har) ori procedee discursive ca utilizarea persoanei I plural participative. Care din scrierile anterioare şi câte din cele ulterioare au presupus confruntarea iminentă cu publicul? Consemnăm, de regulă, lucrări rămase necunoscute contemporanilor, ignorând importanţa destinatarului. O istorie a limbii române literare, eliminând ceea ce nu ar răspunde criteriului receptivităţii, ar alcătui o listă săracă de lucrări care, prin circulaţie, au putut influenţa. Didahiile au fost tipărite, din nefericire, tardiv, când mai puteau câştiga doar atributele obiectului de studiu. Dar, la vremea lor, aceste opere înlocuiau calitatea de cititor cu aceea de ascultător şi, în consecinţă, receptarea conţinutului se realiza. Audiate, nu citite, predicile nu şi-au limitat efectul asupra puţinilor ştiutori de slovă chirilică din vremea lui Brâncoveanu”.

Ediția aceasta a primit și un cuvânt de binecuvântare din partea Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, intitulat Ierarhul Martir Antim Ivireanul – tipograful cuvintelor dumnezeiești în inimile credincioșilor. Înaltpreasfinția Sa remarcă faptul că „întreaga sa activitate ca ierarh al Bisericii Ortodoxe se poate rezuma la lucrarea de rescriere a Cuvântului lui Dumnezeu în inimile credincioșilor, străduindu-se, cu timp și fără timp, să-l înalțe pe om la Dumnezeu. Spre aceasta s-a folosit atât de cuvântul rostit în predicile sale insuflate de Dumnezeu, de cuvântul scris în cărțile sale, tipărite prin propriul efort, dar și de cuvântul zugrăvit în culoare, fiind un pictor de icoane iscusit. Moartea sa mucenicească, îndurată pentru că s-a ridicat împotriva turcilor şi a primului domn fanariot, a desăvârșit lucrarea sa mărturisitoare, dovedind că ceea ce a învățat el prin cuvinte nu a fost simplă glăsuire, ci cuvinte izvorâte din harul lui Dumnezeu ce sălășluia în inima lui.

Deşi n-a fost român de neam, prin harul cuvintelor şi vieţii lui, Mitropolitul Antim a fost iubit şi preţuit de poporul nostru care a văzut în el un adevărat „om al lui Dumnezeu”.

Apărută în condiții grafice deosebite, volumul Antim Ivireanul - logos și personalitate, se descoperă ca un amplu studiu în care sunt analizate aspecte care privesc compoziţia predicilor, didactica religioasă, exegeza religioasă, pareneza, omiletica, economia şi redundanţa în expresie, semnificaţiile sintaxei lui Antim.