Eşti aici

Cronică Literară: Literatura medievală în perspectivă stilistică de Nicolae Manolescu

23 Ianuarie / Cultural

Eugen Negrici, Antim Ivireanul. Logos şi personalitate, ediţia III-a, Editura Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului, cu un cuvânt înainte al ÎPS Varsanufie, 2016, 228 pag.

Eugen Negrici, Naraţiunea în operele lui Grigore Ureche şi Miron Costin, Editura Paralela 45, 2016, 238 pag.

Antim Ivireanul. Logos şi personalitate, aflată la ediţia III-a (Editura Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului, cu un cuvânt înainte al ÎPS Varsanufie, 2016), reprezintă debutul lui Eugen Negrici.

Asta se întâmpla în 1971, când autorul, care a împlinit în noiembrie trecut 75 de ani, nu împlinise 30. Tot la a III-a ediţie se află şi Naraţiunea în operele lui Grigore Ureche şi Miron Costin (Editura Paralela 45, 2016), cea dintâi datând din 1972. Ele sunt de două ori opere de pionerat: fiind, mai întâi, primele studii serioase publicate după 1947 pe tema literaturii vechi (cronicile moldovenilor apăruseră în ediţii moderne abia cu 10-15 ani mai devreme, însoţite însă de prefeţe îndatorate până la greaţă sociologismuluivulgar, iar Didahiile lui Ivireanul nu văzuseră încă lumina tiparului în ediţia de Opere a lui G. Ştrempel); apoi, datorită perspectivei cu totul noi asupra literaturii noastre medievale. 

O perspectivă diferită de a istoricilor literari anteriori, între care Nicolae Iorga, Ştefan Ciobanu şi Nicolae Cartojan sunt cei mai însemnaţi, dar şi de a lui G. Călinescu din Istoria literaturii, chiar dacă aceasta a fost prima care a revelat natura literară a textelor. În ce-i priveşte pe contemporani, Dan Horia Mazilu, cu siguranţă specialistul numărul unu în domeniu, va debuta câţiva ani mai târziu cu numeroasele şi solidele lui studii. Istoriile literaturii ale lui G. Ivaşcu şi Al. Piru apărute la sfârşitul deceniului 7, aşadar cu puţin înaintea studiilor lui Eugen Negrici, nu aduseseră, ele, nimic nou. Restul cercetărilor, de obicei limitate, la câte un autor sau operă sunt ulterioare celor ale lui Eugen Negrici. Perspectiva dominantă până la războiul al doilea fusese una curat istoristă. Abia G. Călinescu citise operele vechi ca literatură, însă, în tradiţia lui Croce, el se dezinteresase, până şi când scrisese despre poezia lui Eminescu, de latura stilistică. Contribuţia lui Dan Horia Mazilu rămâne până astăzi cea mai complexă din toate şi poate fi definită ca general-culturală, insistând pe contextul istoric, ca şi critica interbelică, dar extinzând cadrul la curentele culturale europene, încercând a demonstra eventuale raporturi dintre literatura noastră medievală şi Renaşterea şi Barocul occidental sau identificând surse necunoscute în scrieri slavone din Polonia, Ucraina şi Rusia. Contribuţia lui Eugen Negrici constă în a aplica textului literar o grilă grosso modo stilistică, pe care o folosiseră, cu privire la devierile de la limbajul comun care dau naştere expresivităţii, Charles Bally şi alţii, iar la proza modernă, Tudor Vianu, şi totodată de a fi urmat sugestiile lui Roland Barthes referitoare la diferenţa dintre stil şi scriitură şi, respectiv, la narativitate. 

în Antim Ivireanul este un întreg inventar al tipurilor de stilistică presupus de genul oratoriei sacre, al cărui întemeietor la noi a fost chiar autorul Didahiilor. Înainte cu un lustru de a descoperi expresivitatea involuntară, unul din rarele concepte operatorii datorate criticilor români, care stă foarte bine alături de mutaţia valorilor estetice a lui E. Lovinescu sau de stilistica diacronică a lui Mihai Zamfir sau de istoria şi critica literară, două feţe ale monedei a lui G. Călinescu, Eugen Negrici pune în alţi termeni problema expresivităţii în textele din secolele XVII şi XVIII. El remarcă faptul că noi nu mai avem neapărat acces la modul de exprimare din Didahii, dar tocmai acest écart poate deveni expresiv: „Elemente cu aparenţe rudimentare, prin abaterea de la norma comună de astăzi, pot să intereseze şi să capete un temei stilistic. Expresivitatea are o clară dependenţă de momentul istoric şi de calităţile receptorului; e firesc, deci, să medităm şi la posibilitatea exersării gustului nostru literar şi pe opere scrise cu veacuri în urmă, păstrând cu stricteţe criteriile moderne.” Urmează un examen amănunţit, o close reading, al Didahiilor, etaj cu etaj, didactica, omiletica, pareneza şi restul, nu înainte de o privire atentă aruncată asupra compoziţiei predicilor. Nimeni înainte sau după n-a mai analizat din acest unghi minunatele predici ale magnificului gruzin care ne-a vorbit limba ca puţini dintre noi. 

Problematica narativităţii, aşa cum au definit-o Roland Barthes şi structuraliştii anilor 1950- 1960, sursă de inspiraţie la noi, nu numai pentru tânărul Eugen Negrici, dar şi pentru Al. Călinescu, Virgil Nemoianu, Livius Ciocârlie, pentru mine însumi în „exerciţiul” făcut pe Opera lui Alexandru Odobescu în 1976, toţi pocăiţi ulterior, în mai mare sau mai mică măsură, o regăsim în cartea despre Ureche şi Costin. O primă jumătate a fiecărui capitol consacrat celor doi se ocupă de textul propriu-zis, o a doua, de personalitatea autorului, care e şi un memorialist, mai ales Costin (eu am constatat un paradox: cele mai interesante pagini din cronica acestuia nu sunt cele care relatează evenimente la care autorul a participat nemijlocit). Există mari diferenţe între cronicile discutate de autor. Ureche e captivul unei naraţiuni directe şi fluente. Cel care narează nu poate fi distins de cel care e „personaj”, conform tezei lui Barthes, şi, pe bună dreptate, fiindcă Ureche e istoric, nu martor al evenimentelor. La Costin, cei doi nu mai sunt confundabili. Analiza decurge în acest ritm calm, „ştiinţific”, pas cu pas, cu exemplificări convingă toare.

Eugen Negrici este autorul unei veritabile opere de pionerat critic. Treaba lui nu mai e, propriu vorbind, ca la G. Călinescu, literatura, ci literaritatea, în fond, scriitura lui Roland Barthes, concept modern, căzut în relativă desuetudine în ultimele decenii, dar aplicat în ambele cărţi într-o manieră, din fericire, nu la fel de riguroasă, ca aceea a creatorului lui, în S/Z, pe textul unei nuvele de Balzac. Aceasta, deşi Eugen Negrici nu crede potrivit conceptul decât în cazul lui Costin şi Ivireanul. Dacă îşi relua, la reeditarea celor două studii, ideea expresivităţii involuntare, cred că perspectiva ar fi putut fi nuanţată. În cartea din 1977, cronicile nu sunt comentate, doar cele versificate şi Viiaţa lumii a lui Costin. Însă tocmai „adaosul de elemente neintenţionate” în considerarea expresivităţii era în măsură să probeze că scriitura nu lipseşte în cronica lui Ureche, fie şi în această formă paradoxală, de vreme ce, aşa cum am văzut că susţine autorul însuşi, noi suntem cei care o descoperim în „abaterile” textului vechi de la normele moderne. În acest fel de a privi lucrurile constă paradoxul. 

Eugen Negrici este un cititor exact şi auster stilistic. Lucrează mai degrabă cu concepte decât cu intuiţii. Scrisul lui divulgă un teoretician al literaturii care tot încearcă, de la bun început, să-l ucidă pe criticul literar. Cred că se amăgeşte când mărturiseşte că trebuie să iubim literatura veche dacă vrem s-o înţelegem. Mi se pare că, din contra, tocmai fiindcă nu cedează gustului şi plăcerii lecturii, îi înţelege pe cronicari şi pe Ivireanul altfel decât G. Călinescu, în orice caz, ba chiar altfel şi decât Dan Horia Mazilu.

Nicolae Manolescu, România literară, 1/2017.

Alte articole despre: