Slujbă de pomenire și simpozion național la Mănăstirea „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din satul natal al patriarhului Justinian Marina

În continuarea manifestărilor comemorative, Chiriarhul Râmnicului a sfințit sala mare a bibliotecii „Patriarhul Justinian Marina”. Biblioteca cuprinde cărți dăruite de Patriarhul Justinian Marina bisericilor din satul natal, cărți și studii de teologie, scrieri aghiografice dar și beletristică.

La eveniment au participat reprezentanții autorităților locale, ale Bibliotecii Județene „Sfântul Antim Ivireanul” din Râmnicu-Vâlcea, ai societăților culturale din județul Vâlcea, profesori universitari,  profesori și elevi de la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae”. Chipul duhovnicesc și lucrarea pastorală, misionară și social-filantropică susținută de fericitul întru adormire patriarh au fost prezentate în cadrul Simpozionului Național „Patriarhul Justinian Marina – 120 de ani de la naștere”.

După cuvântul de întâmpinare al domnului Ionel Michiu, Primarul Comunei Stănești, au urmat comunicările:

- Pr. Lect. Univ. Dr. Ioniță Apostolache de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova, Lucrarea apologetică a Bisericii Ortodoxe Române în timpul păstoririi Patriarhului Justinian;

-  Pr. Prof. Dr. Siluan Dumitru Scurtu, Muzica bisericească în perioada Patriarhului Justinian. Context istoric și tipărituri;

- Pr. drd. Gheorghe Florin Tudorescu, Portretul Patriarhului Justinian în lumina mărturiilor unor personalități de seamă;

- Pcuv. Antim Motorga, Documente inedite despre timpurile copilăriei Patriarhului Justinian.

- Prof. Univ. Dr. Ilie Budică de la Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Economice și Administrația Afacerilor;

- Zenovia Zamfir de la Biblioteca „Sfântul Antim Ivireanul” din Râmnicu-Vâlcea.

Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, în cuvântul de binecuvântare împărtășit celor prezenți, intitulat Patriarhul Justinian Marina, între dragostea locurilor natale și slujirea Bisericii, a subliniat:

„Comemorarea Patriarhului Justinian Marina, săvârșită la Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din satul său natal, Suiești, evidențiază deopotrivă dragostea pe care cel de-al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a purtat-o meleagurilor natale, ampla sa lucrare administrativă, pastorală, misionară, culturală și social-filantropică, dar și cinstirea aparte de care se bucură din partea celor care i-au deslușit, printre multe rânduri, curajul și fermitatea în mărturisirea jertfelnică a credinței în timp de prigoană.

Patriarhul Justinian s-a născut în anul 1901 în localitatea Suieşti, în familia lui Marin Ilie Marina şi a binecredincioasei sale soții Elena, în casa de „pe deal, în apropierea actualei biserici ... orientată spre miază-zi, cu sală deschisă sau pridvor, bine lucrată de meşteri locali”, după cum cum avea să-și amintească, cuprins de nostalgie, la împlinirea vârstei de 70 de ani. Casa construită din bătrâne bârne de stejar, familia și întreaga comunitate însă respirau „duhul unui creştinism puternic, întemeiat pe faptele iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui. Mireasma acestui duh din căminul copilăriei mele - menţiona Patriarhul Justinian -, moştenit de la bunicii, moşii şi strămoşii mei, vrednici slujitori ai Bisericii şi Patriei, pomeniţi totdeauna la marile praznice de credicioasa mea mamă cu evocări despre trecutul lor religios şi patriotic, nu s-a dezlipit de mine niciodată”[1].

Deși a stat în preajma personalităților vremii, unii descendenți ai vechilor familii boierești, alții ridicați din noiile orânduiri sociale, nu și-a negat niciodată originile din rândul familiilor de țărani, ci, mai mult chiar, a vorbit elogios și a căutat să descopere în trăirile familiei sale spiritualitatea întregului neam. Despre tatăl său, spunea că „se trăgea din acei ţărani harnici, care munciseră, neştiuţi şi neluaţi în seamă, veacuri de-a rândul, ca să-şi împlinească nevoile traiului[2]. „Tata a fost un ţăran cu minte sănătoasă, care şi-a chivernisit cu pricepere gospodăria proprie, dar nu a stat nepăsător nici la nevoile consătenilor săi, fiindcă împreună cu ei a înfiinţat şi a condus o bancă populară în comună, a iniţiat şi a ajutat realizarea multor lucări de interes general în comuna mea de naştere”[3].

Mamei i-a păstrat în suflet pentru tot restul vieții un chip iconic, deslușind în vorba sa blândă „însuşirile străbune de evlavie şi credinţă nestrămutată în Dumnezeu”. „Mama mi-a sădit în suflet dragostea fierbinte faţă de comorile nepieritoare ale învățăturii creştinte, învăţându-mă cum să mă rog Lui Dumnezeu, ducându-mă încă de mic la biserică, îndemnându-mă să iubesc pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi cu toată puterea (Marcu, XII, 30), fără să uit că sunt dator de asemenea să respect şi să iubesc pe oameni”[4], erau cuvintele cu care Patriarhul Justinian își așeza mama în istoria culturală și spirituală a neamului. Descendentă dintr-o veche familie preoțească, care, în decursul a trei veacuri, a dat Bisericii oltene 60 de slujitori ai altarului, nu putea gândi ca odorul său drag, Ioan, să nu urmeze vrednicilor săi înaintași în slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor: „Preoţia mea a fost visul sfânt al mamei mele şi primii mei paşi pe drumul adevăratei înţelegeri a slujirii lui Dumnezeu printre oameni l-am făcut sub călăuzirea ei curată şi evlaviosă”.[5]         

În primii ani de studii, la școala de la Stănești aflată la aproximativ 6 km. de casă, pe care a urmat-o între anii 1908-1914, Ioan Marina s-a remarcat printre cei buni, fiind silitor, foarte ambiţios şi isteţ[6]. A urmat apoi Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea, la terminarea căruia a obținut și diploma de învățător, încât, la 1 septembrie 1923, la vârsta de 22 de ani, își începea activitatea didactică la şcoala primară din satul Olteanca, alături de vatra părintească. La data de 1 septembrie 1924 s-a transferat, tot ca învăţător, la şcoala primară din comuna Băbeni unde a predat până în anul 1930. A urmat  cursurile Facultății de Teologie din Bucureşti, iar în urma căsătoriei cu Lucreţia Popescu, a fost hirotonit preot pe seama parohiei Băbeni-Bistriţa, de către episcopul Vartolomeu Stănescu. În toată slujirea sa ca preot și apoi în demnitatea de arhiereu, a gândit că „iubirea pentru semeni, spiritul de sacrificiu pentru aproapele şi zdrobirea egosimului -, erau virtuţile care trebuiau să împodobească fiinţa morală a devăratului preot. Aşa gândeam atunci, aşa gândesc şi astăzi, - mărturisea mai târziu -, iar strădaniile şi înfăptuirile mele pentru îmbunătăţirea vieţii spirituale şi materiale a celor pe care i-am păstorit la Băbeni, Râmnicul Vâlcii sau la Iaşi trebuie înţelese numai ca o întrupare a acestor gânduri”[7]. Au fost gândurile care i-au întresărit în minte în primii ani de slujire, convins fiind că „poţi fi cel mai strălucit predicator, teologul cel mai valoros şi celebru, dacă însă lumea din jurul tău geme de lipsuri şi suferinţe, iar tu numai îi predici «răbdare şi aşteptare, frate», - nu numai că îi jigneşti inima şi-i sporeşti durerea şi deznădejdea, dar îi dai toate temeiurile să te socotească un impostor de rând. Predica ta, oricât de hrisostomică, este numai o mască de prestigiu pentru laşitate şi indiferenţă, amândouă antiumane. Ea nu va avea nici un ecou lumii necăjite. Mai este şi altă predică: a faptei, a acţiunii imediate, prompte. Îi este foame, dă-i pâine; e dezbrăcat, dă-i haină; îi e frig, adăposteşte-l şi dă-i lemne; e bolnav, îngrijeşte-l; i-a ars casa, ajută-l să şi-o facă iarăşi; i-a murit vita, dă-i bani să-şi cumpere alta; i-a murit copilul sau soţia, fii lângă el nu numai cu lacrimile, ci şi cu ajutorul trebuitor în asemnea caz”.[8]

„Om al faptei şi al realităţii”,[9] a fost numit director al Seminarului Sfântul Nicolae din Râmnicu-Vâlcea. Doisprezece ani a slujit ca paroh al Bisericii Sfântul Gheorghe din Râmnicu-Vâlcea, până în 1945. După moartea soţiei sale a îmbrăcat mantia monahală. Publicaţiile bisericeşti din anii `40 ai secolului trecut îl menţionează pe preotul Ioan Marina ca fiind una dintre prezenţele cele mai active în urbea vâlceană. La iniţiativa lui a apărut prima bancă populară cooperatistă din ţară, numită Banca Populară „Ajutorul" din Râmnicu-Vâlcea, al cărei preşedinte a fost. „Felul în care a fost alcătuit statutul a făcut ca el să fie aprobat de unanimitatea celor prezenţi, subscriindu-se în acelaşi timp suma de lei 1.200.000. Banca a luat fiinţă trecând prin mari greutăţi, dintre care cele mai multe provocate de politicienii, cărora nu le convenea libertatea ce-şi luau preoţii”.[10]  În anii următori au luat fiinţă bănci populare preoţeşti şi în celelalte judeţe din Oltenia. Din profit a achiziţionat cel mai frumos imobil din centrul oraşului, compus din parter şi etaj, cu 26 de camere. Aici s-au amenajat camere pentru un cămin, o sală pentru adunările culturale şi religioase, o bibliotecă, birourile Protoieriei Vâlcea, precum şi birourile băncii. Din fondurile colectate încă de la înfiinţarea băncii au fost ajutaţi preoţii internaţi în sanatorii şi spitale, soţiile de preoţi suferinde de diverse boli, studenţi teologi, cantine şcolare, cantina bisericilor din oraş și altele.

A urcat în ierarhia bisericească, îndeplinind slujirile de Arhiereu Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, locţiitor de Patriarh.

Începând cu anul 1948, Preafericitul Părinte Justinian a avut dificila misiune de a conduce corabia Bisericii în vremuri tulburi. Cu multă tenacitate și discreție, s-a preocupat de soarta preoţilor aflaţi în temniţele comuniste, răspunzând acuzelor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej că atunci: „când eraţi voi prigoniţi, vă ajutam pe voi; acum alţii sunt cei prigoniţi şi-i ajut pe ei, căci menirea Bisericii este să ocrotească, să ajute pe cei aflaţi în suferinţă”.[11]

O grijă aparte a purtat învățământului teologic a cărui reoganizare a fost stipulată și în cadrul noului statut la care a lucrat, în timp ce era preocupat și de salvarea, atât cât s-a reușit, a unor biserici și mănăstiri din București și din țară, unele dintre acestea fiind traslocate.

În acel vifor al opresiunilor, a devenit ctitor în satul natal, unde la 1 mai 1951 s-a sfinţit biserica de lemn, adusă din Maramureş, după ce fusese strămutată în comuna Breaza – Prahova. La sfinţirea acestui aşezământ, sintetiza suspinul unui întreg neam vitregit de vremuri:  „înaintaşii noştri au murit cu durerea că urmau să fie îngropaţi într-un cimitir în care nu era nici biserică şi nici măcar clopot. Părinţii mei au murit, de asemenea cu părtăşia acestei dureri; la rândul meu, am purtat în suflet moştenirea acestei străvechi mâhniri că în satul nostru nu este biserică prin care să se binecuvinteze sufletele, casele şi copiii din obştea noastră. Biserica – continua Patriarhul -, nu e măreaţă, nu are podoabe scumpe, nu e suflată cu aur. E de lemn. O biserică simplă, mărită în evlavia ei, dar nădăjduitoare spre cer”[12].

Spre cer a nădăjduit Patriarhul Justinian întreaga sa viață și doar spiritul său practic a făcut ca monahismul ortodox să depăşească momentele de criză, iar pentru curajul său de a protesta împotriva decretului 410 i s-a fixat domiciliul forţat la schitul Dragoslavele timp de şase luni.

Tot spre revigorarea vieţii duhovniceşti a credincioşilor, Patriarhul Justinian a făcut primele canonizări de sfinţi români, în anul 1955, printre care şi Sfântul Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului.

Confruntat cu presiunile politice tot mai intense, Patriarhul Justinian a reuşit să administreze cu multă inteligenţă Biserica strămoşească, astfel încât să nu fie subjugată cu totul autorităţii comuniste. A iubit neamul românesc şi Biserica Ortodoxă, apărându-le deopotrivă.

Patriarhul Justinian a încetat din viaţă în seara zilei de 26 martie 1977, în vârstă de 76 de ani, după o grea suferinţă şi o lungă perioadă de spitalizare. Trupul său a fost așezat în mormântul pe care cu grijă şi l-a pregătit în zidul interior al Mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti, mănăstire rectitorită de el. Pe crucea încastrată în zid, Patriarhul i-a cerut meşterului să sape următoarea inscripţie: „M-am luptat lupta cea bună. Credinţa am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieţii. De acum încolo, mă aşteaptă răsplata dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul Cel Drept în ziua aceea".

Binecuvântăm cu părintească dragoste pe toți cei prezenți la acest simpozion, rugându-ne lui Dumnezeu să rodească în sufletele noastre, ale tuturor, Cuvântul Său în mod exemplar sădit de către Vrednicul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, părinte al tuturor românilor dreptcredincioși și mărturisitor al Mântuitorului Hristos în perioada comunismului ateu”.