Sărbătoarea Sfântului Grigorie Decapolitul de la Mănăstirea Bistrița

Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Irineu, în cuvântul de învățătură a accentuat că „sărbătoarea este a credincioșilor de pretutindeni care vin să se roage și să primească de la Sfântul Grigorie Decapolitul sfințenie și har ceresc. Sfântul Grigorie este părinte și învățător, este cel care a luminat pe credincioși, este cel care a păstrat dreapta credință și s-a învrednicit de cununa cea neveștejită a Împărăției cerurilor.
Viața Sfântului este plină de fapte luminate și pilduitoare pentru că Dumnezeu l-a preamărit pe el și S-a arătat în dânsul, așa cum spune proorocul David: „Minunat este Dumnezeu întru Sfinții săi, Dumnezeul lui Israel!” (Psalmul LXVII, 36). Într-adevăr, pentru faptul că s-a ridicat mai presus decât lucrurile pământești, el a strălucit de lumina cerească, lumina taborică, lumina cea neînserată a Împărăției lui Dumnezeu.  Această lumină o caută sfinții pustnici, sfinții cuvioși și, de fapt, toți credincioșii, pentru că pe aceasta o primim la Sfânta Liturghie, o primim din Sfânta Jertfă a Mântuitorului Iisus Hristos. De fiecare dată când terminăm Sfânta Liturghie mărturisim cu toții că am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc. Această lumină cerească este dorită de toată lumea. Încă din starea paradisiacă, părinții noștri, strămoșii noștri ,Adam și Eva, aveau să vadă slava cerească cu care au fost învredniciți, cu care au fost înzestrați de Tatăl ceresc. Aveau să vadă atunci slava lui Dumnezeu, să-L vadă și să stea lângă El. Însă acest har dumnezeiesc a fost păstrat numai o vreme.
După căderea în păcat, Adam și Eva nu L-au mai văzut pe Dumnezeu, dar L-au auzit. Au auzit glasul Lui și s-au spăimântat. Auzul acesta a rămas în semnul profetic pentru că Dumnezeu le-a spus atunci  atât pedeapsa, cât și ocara. El îi trimite în lume să ostenească și să se nevoiască, să se îndurereze pentru ce au făcut, dar, în același timp, să aibă în auzul lor promisiunea Răscumpărătorului, Acela Care avea să vină și să zdrobească capul șarpelui. 
Această dorință de a-L vedea pe Dumnezeu a rămas în Vechiul Testament. A fost o dorință pe care lumea de dinainte de venirea Mântuitorului Hristos și-a manifestat-o în multe feluri și în multe chipuri. Moise profetul a avut posibilitatea să-L vadă pe Dumnezeu și, datorită acestei vederi, el a rămas cu ochii deschiși. Sfântul Apostol Luca ne spune că Moise a adormit și a rămas cu ochii deschiși, pentru că cel a văzut lumina slavei dumnezeiești nu poate să rămână cu ochii închiși. Este un lucru sugestiv pe care ni-l spune Sfântul Apostol, pentru că a vedea pe Dumnezeu este cel mai mare dar pe care l-a primit omul. Și nu numai dar, ci este și o dorință lăuntrică, pentru că Dumnezeu ni Se descoperă nouă. Se descoperă în slava cerească, în lumină dumnezeiască, în așa fel încât noi să-L cunoaștem, să descoperim cu adevărat cine este El, și, în felul acesta, cunoașterea noastră devine dumnezeiască.
Deci sfinții s-au nevoit în multe feluri și în multe chipuri, ca să-l vadă pe Dumnezeu. Au trăit în peșteri, în crăpăturile munților, și L-au văzut pe Dumnezeu. Cei dinaintea venirii Mântuitorului Iisus Hristos au trăit cu această nădejdea de a-L vedea, dar cei care au trăit în vremea harului L-au cunoscut prin Fiul pe Tatăl, așa cum ne spune: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan XIV, 9). Dumnezeu ne descoperă că cine L-a văzut pe El, L-a văzut pe Tatăl, și ne cheamă la El: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!” (Matei XI, 28). El ne cheamă permanent, pentru că în lumea aceasta sunt multe necazuri și suferințe, însă trebuie să avem curaj și să nădăjduim că Dumnezeu îi va odihni pe cei aleși ai Săi.
Sfântul Grigorie a plecat în mănăstire și, în mănăstire, el n-a dat somn ochilor săi, pentru că nu poți să stai niciodată pasiv atâta vreme cât Îl iubești pe Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu este atotcuprinzătoare și atractivă, este irezistibilă, pentru că sufletul îndrăgostit de Dumnezeu este preocupat de această unire cu Dumnezeu încât nu poate să stea nicio clipă și să nu-L cheme pe Dumnezeu. De aceea se vorbește despre rugăciunea neîncetată, rugăciunea neîntreruptă a sfinților, iar Cântarea Cântărilor spune: „eu dorm și sufletul veghează” (Cântarea Cântărilor V, 1). În această lucrare dumnezeiască sufletul Sfântului Grigorie a primit ispitele, s-a curățit de patimi, ca apoi să tindă către îndumnezeire. 
Patimile sunt destinate omului trupesc, omului biologic, care totdeauna dorește cele pământești. Este marcat de acea patimă pe care au transmis-o strămoșii noștri. Acea patimă trebuie înfrântă, pentru că, dacă nu ne luptăm împotriva stăpânirii acesteia, nu vom putea birui niciodată. Și Sfântul Grigorie a biruit. Monahul este ca un miel de jertfă, este ca o oaie de jertfă, așa cum spune proorocul David: „ne-ai făcut ca niște oi de jertfă și ne-ai adus la jertfelnic și ne-ai răscumpărat prin însuși sângele Tău”. Așadar, Sfântul Grigorie a mers din treaptă în treaptă, a urcat pe o scară a virtuților și, bineînțeles, citea cu multă silință Scara Sfântului Ioan Scărarul, care scrisese despre virtuțile ce trebuie să dobândească călugărul și credinciosul de rând, ca apoi să ajungă fiecare virtute să se impregneze în suflet. Virtutea este lumina lui Dumnezeu, este raza strălucitoare a lui Dumnezeu și, de îndată ce este dobândită de către nevoitor, se așază în suflet și face ca omul să devină lumină. Așa cum cel credincios este permanent preocupat de lumină, el devine cu adevărat lumină.
Sfântul Grigorie, în această perioadă de început a vieții sale, a dorit cu multă silință să ajungă să cunoască pe Dumnezeu, cunoaștere pe care și-a dus-o la bun sfârșit, la îndeplinire, prin rugăciune, prin nevoință, prin priveghere de toată noaptea, pentru că aceste lucruri nu sunt numai elemente necesare pentru viața nevoitorului, ci sunt dorințele pe care el le așază în sufletul său. Dacă Sfântul Grigorie se ruga neîncetat, el dorea să privegheze neîncetat, încât aproape își silea sufletul să nu doarmă.
Așadar sfinții nevoitori sunt exemple care depășesc logica omenească. Ei stau și se roagă lui Dumnezeu, stau și priveghează. Sfântul Isaac Sirul spune că numai la începutul acestor nevoințe călugărul simte oarecum oboseală, dar, dacă stăruie, el ajunge să privegheze zile în șir fără să obosească vreodată. Trebuie să știm că Cel chemat în ajutorul nostru este Însuși Mântuitorul Hristos, Care ne-a spus: „veniți la Mine și Eu vă voi odihni pe voi!” În sfinți strălucește lumina lui Dumnezeu, pentru că Îl aduc pe Dumnezeu la noi. Atunci Dumnezeu este în viața noastră, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „în El trăim, viem, ne mișcăm și suntem”. Cu cât credința sporește, cu atât înțelegerea este mult mai utilă. Evident că sunt și ispite, sunt și necazuri, pentru că Mântuitorul ne-a spus: „în lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea”. Și Sfântul Grigorie a avut asemenea ispite. Nu este nimeni lipsit de așa ceva; cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „înlătură ispita și nimeni nu se va putea mântui”.
Deci, să nu ne temem de ispită niciodată, ci, dimpotrivă, să avem curaj, pentru că Cel Care biruiește în viața noastră este Mântuitorul Hristos. Dacă suntem triști, suntem tulburați de ispite, nu vedem decât care este înălțimea noastră, care este nivelul nostru spiritual. Ispita care ne tulbură arată că încă nu suntem pe calea cea adevărată, dar atunci când biruim ispita, Mântuitorul Hristos, Care este prezent în viața noastră, ne dă și răsplata, ne dă și mulțumirea sufletească că am biruit. De fapt, trebuie să înțelegem că Însuși Mântuitorul Iisus Hristos este Acela Care a biruit pentru noi. 
Sfântul Grigorie, după ce a trecut peste aceste etape ale vieții spirituale, a ajuns la concluzia pe care Sfântul Apostol Pavel a scris-o: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește întru mine”.
Sfântul Grigorie a început cu această învățătură a Sfântului Apostol Pavel și a și experimentat-o cu viața, pentru că atunci când se afla la mănăstire, după ce a constat nimicnicia acestei vieți și, după ce a învățat lupta cea bună, să privească cu ochii ațintiți la Mântuitorul Iisus Hristos, a constatat și el, cu multă bucurie, că „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”.
Așadar bucuria de a-L avea pe Mântuitorul Hristos prezent în viața noastră este cel mai mare dar, acela de a-L vedea pe Dumnezeu, pentru că prin rugăciunea neîncetată noi așteptăm ca lumina slavei lui Dumnezeu să strălucească peste chipurile noastre.
Venim în această zi să ne rugăm Sfântului Grigorie, pentru că îl simțim prezent, iar prezența sfinților este pentru lumea fără Dumnezeu un lucru pe care nu îl poate înțelege, pentru că nu poate să se apropie de sfințenie. Sfințenia lui Dumnezeu depășește înțelegerea lumească. Vedem că la sfârșit viața sfântului a fost marcată de boală. Dacă ne gândim că această boală a pătruns adânc în trupul sfântului, tocmai acel trup, după ce a fost chemat de Dumnezeu, a devenit strălucitor și plin de slavă cerească, pentru că, într-adevăr, sfintele moaște sunt sâmburele Învierii. 
Ne rugăm Sfântului Grigorie ca el să fie mijlocitor înaintea lui Dumnezeu și permanent rugător pentru viața noastră!”, a spus Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Irineu.

Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, a mulțumit Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Irineu și ierarhilor prezenți la sărbătoarea ocrotitorului Lavrei Bistriței, încredințând mijlocirii și ajutorului Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul pe toți cei care s-au rugat pentru dobândirea celor folositoare mântuirii.