Sfântul Calinic de la Cernica

S-a născut pe 7 octombrie 1787 în Bucureşti, în mahalaua Sfântului Visarion, fiul unor târgoveţi de condiţie medie, Antonie şi Floarea Antonescu. A fost botezat cu numele Constantin, naşă fiindu-i Luxandra Văcărescu, soţia banului Barbu Văcărescu şi mama poetului Ienăchiţă Văcărescu. A urmat cursurile unei şcoli româneşti de pe lângă o biserică, (Colţea, sau poate Sfântul Gheorghe Nou), aici învătând şi limba greacă. [1] În 1807, mai înainte ca să fi împlinit 20 de ani, tânărul Constantin Antonescu şi-a urmat chemarea lăuntrică şi a intrat frate la Mănăstirea Cernica. Pe 12 noiembrie 1808, tânărul Constantin este tuns călugăr sub numele de Calinic, iar după o lună este hirotonit ierodiacon la Biserica Sfântul Nicolae de la Cernica, de către cărturarul şi mitropolitul bulgar Sofronie al Vranţei.

Sfântul Calinic, stareţ şi episcop

În anul 1813, după ce epidemia de ciumă ucisese şi mulţi preoţi, Calinic a fost hirotonit preot împotriva voinţei sale şi a devenit duhovnicul şi marele ecleziarh al Mânăstirii Cernica. [2] A servit ca duhovnic nu numai a călugărilor, dar şi a celor din afara mânăstirii, chiar şi mitropolitului de la acea dată, Nectarie. În acel moment, Sfântul Calinic ajunsese cârmuitorul de facto al mânăstirii, deoarece stareţul bătrân îi încredinţase conducerea tuturor treburilor mânăstirii. În cursul anului 1817, a vizitat mânăstirile de la Muntele Athos, unde a cunoscut viaţa călugărilor şi asprele lor rânduieli, rânduieli care aveau să fi aplicate peste ani la Schitul Frăsinei şi cărora el s-a supus de bunăvoie toată viaţa.

Pe 14 decembrie 1818, la 11 ani de la intrarea la mânăstire, întreaga obştea l-a ales stareţ pe Calinic. De la început, noul stareţ a încercat să impună ordine şi disciplină duhovnicească, alcătuind regulamente scrise cuprinzătoare. S-a îngrijit de înfiinţarea unei biblioteci care să cuprindă cele mai importante cărţi de cultură teologică.

Sfântul Calinic a fost un neobosit organizator, constructor şi restaurator de biserici. În mai puţin de doi ani a reuşit să ducă la bun sfârşit lucrările de restaurare şi de pictură ale bisericii cu hramul Sfântul Nicolae de pe ostrovul mare de la Cernica. Pentru calităţile sale, mitropolitul Dionisie Lupu l-a cinstit pe 9 aprilie 1820 pe stareţul Calinic cu vrednicia de arhimandrit. Poate cea mai importantă ctitorie a sa a fost biserica cu hramul Sfântului Gheorghe-Purtătorul de Biruinţă, zidită între anii 1831-1832, şi refăcută în anul 1838, în urma cutremurului de atunci. În 1846, neobositul stareţ a început să construiască biserica Mânăstirii Pasărea, sfinţită un an mai târziu. (Aici avea să-şi găsească liniştea la bătrâneţe mama sfântului, calugarită la Mânăstirea Pasărea, sub numele Filoteia). Tot prin grija lui s-a ctitorit şi Mânăstirea Ghighiu de lângă Ploieşti. Stareţul Calinic s-a remarcat nu numai ca un bun administrator, dar şi ca un constructor talentat, el fiind cel care întocmea planurile bisericilor pe care le ctitorea.

Conform cu mărturiile contemporanilor, Sfântul Calinic fusese binecuvântat şi cu darul dumnezeiesc al facerii de minuni: exorcizări, tămăduiri şi altele.

Încă din 1834, domnitorul Alexandru Ghica l-a sfătuit pe Sfântul Calinic să accepte scaunul mitropolitan. În 1850, într-un moment în care toate cel patru scaune mitropolitane din Muntenia erau vacante, domnitorul Barbu Ştirbei, care avea o mare admiraţie pentru stareţul mânăstirii ctitorite de strămoşul său, vornicul Cernica Ştirbei, l-a convins pe Calinic să accepte scaunul epicopiei Râmnicului, acesta din urmă fiind ales în înalta funcţie bisericească pe 15 septembrie şi hirotonit arhireu pe 26 octombrie 1850, la vârsta de 63 de ani. Înscăunarea sa s-a făcut la Craiova, deoarece reşedinţa episcopală din Râmnic era distrusă de un incendiu. Imediat după înscăunare, noul episcop s-a preocupat de ridicarea unei noi catedrale după propriile planuri, cu pictura lui Gheorghe Tattarescu. Reşedinţa episcopală a fost mutată la Râmnicu Vâlcea în 1854. Episcopul s-a preocupat de redeschiderea Semniarului, închis în timpul revoluţiei din 1848. Semniarul a fost redeschis mai întâi la Craiova (1851) după care a fost mutat la Râmnicu Vâlcea în 1854. Între 1859-1864 a refăcut şi redeschis schitului Frăsinei, constuit în 1763, dar părăsit. În 1863, episcopul Calinic a construit la Frăsinei o biserică nouă, o cloponiţă şi noi chilii. La acest schit, Calinic a introdus rânduiala atonită şi "blestemul" asupra hotarelor mânăstireşti, prin care se interzicea intrarea oricărei părţi femeieşti (femei, păsări sau animale domestice). Pentru că în acea perioadă a intrat în vigoare "Legea secularizării averilor mânăstireşti", episcopul Calinic a cerut domnitorului Alexandru Ioan Cuza ca schitului să i se permită să rămână cu toate bunurile, cerere aprobată de domn.Publică , pe cheltuiala sa ,în anul 1859 „Pravoslavnica mărturisire” ,la Tipografia Naţională a lui Iosif Romanov şi Comp. din Bucureşti .

Pentru nevoile bisericilor, Sfântul Calinic a înfiinţat cu mijloace proprii tipografia "Kallinik Rîmnik" în 1861, cu bani împrumutaţi cum avea să mărturisească mai târziu.. Aici aveau să vadă lumina tiparului imporatante cărţi bisericeşti: colecţia de Minee, Tipicul bisericesc, Manualul de pravilă bisericească, Evanghelia, Octoihul, Liturghierul, Acatistierul, Carte folositoare de suflet, Învăţătură pentru duhovnici şi Pravila mânăstirească, pravilă după care s-a condus obştea mânăstirii Cernica şi a schitului de la Frăsinei. Prin înfiinţarea acestei tipografii, Sfântul Calinic a continuat opera culturală şi artistică a înaintaşilor săi, episcopii Antim Ivireanul, Damaschin, Climent, Chesarie şi Filaret. Cu un an înainte de moarte, Calinic a donat tipografia cu tot inventarul şi cu cărţile aflate în depozit oraşului, punând însă condiţia ca jumate din veniturile viitoare să fie folosite pentru întreţinerea schitului Frăsinei, iar jumate pentru întreţinerea şcolilor din oraş, a elevilor săraci şi a Semninarului.

Episcopul Calinic a fost şi un însufleţit patriot. În calitatea sa de episcop, Calinic a participat la Adunările obşteşti ale ţării şi a fost deputat în Divanul ad-hoc, care a pregătit Unirea Principatelor

Ultimii ani de viaţă

Bătrâneţea şi boala l-au determinat pe Sfântul Calinic să-şi scrie testamentul (diata) pe 18 septembrie 1857. Pe 24 mai 1867, fără să aibă aprobarea oficială a guvernului, Calinic s-a retras la Mânăstirea Cernica. Din respect pentru marile sale realizări, lui Calinic nu i s-a retras titulatura, rămânând până la sfârşitul vieţii episcop titular al Râmnicului. A murit pe 11 aprilie 1868. A fost înmormântat două zile mai târziu în tinda ctitoriei sale, biserica Sfântul Gheorghe, în prezenţa mitropolitului primat al României, Nifon, şi a unui numeros public.

Pentru curăţia vieţii sale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca să fie trecut în rândurile sfinţilor. Festivităţile proclamării solemne a canonizării au avut loc la Mânăstirea Cernica în zilele de 21 şi 23 octombrie 1955. Prăznuirea a fost fixată la data trecerii sale către Domnul, 11 aprilie, iar tot atunci au fost alcătuite şi slujbele de pomenire ale Sfântului, precum şi viaţa sa şi felul zugrăvirii chipului său. [3]

Despre Sfântul Calinic de la Cernica, marele istoric Nicolae Iorga spunea: "Trăind în sfinţenia muncii şi a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioşii din eparhie şi părerile de rău ale tuturora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învăţătură şi de pregatire duhovnicească, unde se retrăsese. Trăind până departe, în timpuri noi, pe care el nu le mai înţelegea, nici pentru a le combate, precum ar fi fost datoria sa, cruţat de dânsele, venerat pentru o vârstă ca a sa şi pentru o astfel de viaţă, chiar şi de cei mai antireligioşi din noul curent apusean, care stăpânea statul cel nou, el încheie cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără arginţi, al ctitorilor de cărţi şi de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei cari o clipă nu şi-au închipuit că fapta sau gândul lor scapă de sub ochiul privighetor al lui Dumnezeu" [4].

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, "Sfinţi daco-romani şi români", Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 89-94.