Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie: „Născându-Se în mica peștera din Betleem, Mântuitorul Hristos ne cheamă pe fiecare în parte să ne asemănăm Lui întru smerenie”

În cuvântul de învățătură împărtășit preoților și credincioșilor, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie a arătat că „născându-Se în mica peștera din Betleem, Mântuitorul Hristos ne cheamă pe fiecare în parte să ne asemănăm Lui întru smerenie, arătându-ne cu fapta că „omul nu se prețuiește după locul nașterii, ci după duhul dintr-însul”, că omul are valoarea supremă, iar nu lucrurile materiale din jurul său. Mai apoi, prin întreaga Sa viață, în cele mai mici amănunte, El „ne-a arătat chipul unei vieţuiri de formă dumnezeiască”, precum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, viețuire împodobită cu smerenia ca și cu o haină împărătească. Domnul Iisus Hristos ne este icoană și pildă desăvârșită de smerenie, în faptă și în cuvânt, în cugetare și în simțire, așa cum Însuși ne povățuiește: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei XI, 29). Acesta este și scopul Întrupării Sale, anume de a putea ajunge și noi la asemănarea cu El, după cuvântul Sfântului Efrem Sirul, care zice: „Numai de aceea Te-ai născut, ca să naști pe oameni după asemănarea Ta”. Nu putem intra altfel în Împărăția lui Dumnezeu, decât pe poarta smereniei, dacă în viață Îi vom urma și ne vom asemăna Celui ce prin chenoza Sa a deschis porțile Împărăției.

Dumnezeu Însuși ne poruncește să ajungem la asemănarea cu El, zicând: „Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei V, 48). Împlinirea acestei porunci este o consecință firească a iubirii față de Dumnezeu, cum observă Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Cel ce iubește pe Hristos, desigur că Îl și imită după putere”, iar a-L imita după putere înseamnă a împlini poruncile dumnezeiești, după cuvântul Său: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (Ioan XIV, 21). Când împlinim poruncile lui Dumnezeu, de fapt viețuim ca El și împreună cu El. De aceea, Sfântul Ignatie al Antiohiei ne îndeamnă „să ne asemănăm toți în purtări cu Dumnezeu”, adică să ne comportăm dumnezeiește, potrivit Duhului pe Care Îl chemăm să Se sălășluiască întru noi și să ne curățească de toată întinăciunea.

Pentru că purtăm numele cel mare și sfânt de creștini, trebuie să urmăm cu fapta Celui Care ne-a dăruit acest nume și să dobândim însușirile Lui, precum învață Sfântul Grigorie al Nyssei în tratatul său Despre desăvârșire, zicând: „Este nevoie negreșit ca toate numirile acestui nume (de creștin) să se poată vedea și în noi, pentru ca să nu purtăm în chip mincinos un astfel de nume, ci ca el să se poată adeveri întru totul în viața noastră”. Dintre însușirile Domnului Iisus Hristos, noi să urmăm mai întâi smerenia Lui, căci „toate faptele Domnului ne învață smerenia - spune Sfântul Vasile cel Mare. Când era Prunc, era în peșteră; și nu în pat, ci în iesle; în casa unui teslar și a unei sărmane mame, supunându-Se mamei Lui și logodnicului ei... S-a supus lui Ioan și Stăpânul a primit de la rob botezul. Nu S-a împotrivit nici unuia dintre dușmanii Săi și nici nu S-a folosit de nespusa putere pe care o avea”.

Trăind în Biserică, ne rugăm să ajungem să gândim și să trăim ca Dumnezeul nostru, după îndemnul Apostolului Pavel: „Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus” (Filipeni II, 5). Iar ce înseamnă a avea „gândul lui Hristos” (I Corinteni II, 16) ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Mintea lui Hristos o are cel ce cugetă ca El și prin toate Îl cugetă pe El”. Înțelegem, deci, că smerenia este o virtute atotcuprinzătoare, care poate sfinți întreaga noastră viață, începând cu mintea și gândurile, până la cuvintele, faptele și înfățișarea cea din afară a trupului. Zdrobind de piatra credinței gândurile noastre păcătoase și cerând cu stăruință lui Dumnezeu smerita-cugetare, vom putea ajunge locaș al Preasfintei Treimi, spre a vedea astfel lumea şi toate evenimentele dintr-însa prin ochii lui Dumnezeu, zicând apoi cu înțelegere: „Pe toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, slavă Ție!”.

Trebuie să înțelegem că în sufletul în care nu se naște smerenia Mântuitorului Hristos, acolo este prezentă în mod absolut mândria. În schimb, în inima lipsită de mândrie, acolo se sălășluiește Dumnezeu, cum spune Sfântul Paisie Aghioritul: „Dacă te smerești, Îl vei vedea pe Dumnezeu sălășluindu-Se înlăuntrul tău și făcând din inima ta Ieslea Betleemului”. Însuși Dumnezeu făgăduiește că va lua aminte la cei smeriți cu inima, zicând: „Spre unii ca aceștia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriți, cu duhul umilit și care tremură la cuvântul Meu” (Isaia LXVI, 2). Fără smerenie nu este cu putință a-L iubi pe Dumnezeu, nici a-l sluji cu răbdare pe aproapele, nici a ne vedea propriile păcate, ba încă nici a crede în Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul spune că „mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, disprețuitoarea oamenilor, înainte-mergătoarea ieșirii din minți și nărav diavolesc”. Altfel spus, precum prin smerenie ne asemănăm cu Dumnezeu, tot așa prin mândrie ne asemănăm diavolului. Nu trebuie să uităm niciodată că diavolii au căzut din mândrie și că pe noi, tot prin mândrie încearcă să ne despartă de Dumnezeu, iar împotriva lor nu este altă armă mai puternică și mai înfricoșătoare decât smerenia”.