Ședință festivă și manifestări culturale cu prilejul aniversării a 631 de ani de la atestarea documentară a municipiului Râmnicu-Vâlcea

În sala de festivătăți a Primăriei Municipiului Râmnicu-Vâlcea a avut loc luni, 20 mai,  Ședința festivă a Consiliului Local, ședință la care au participat, la invitația domnului primar Mircia Gutău, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, domnul vicepremier Daniel Suciu, ministrul Dezvoltării Regionale, domnul Claudiu Manda, Vicepreședintele Senatului României, domnul Florian Marin, Prefectul Județului Vâlcea, domnul Constantin Rădulescu, Președintele Consiliului Județean Vâlcea, reprezentanți ai autorităților de stat și locale, ale instituțiilor de învățământ, cultură și administrative județene.

În cuvântul adresat la momentul aniversar al municipiului Râmnicu-Vâlcea, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, a subliniat că „este necesar să ne amintim și de înaintașii noștri care au contribuit la dezvoltarea acestei localități în cursul istoriei. Prima mențiune documentară despre această localitate datează din 20 mai 1388, când Mircea cel Mare confirma mănăstirii Cozia stăpânirea la Râmnic a unei mori, dăruită de Dan I, și a unei vii, pe care o făcuse danie jupânul Budu, cu voia lui Radu I. Prima atestare ca oraș este din 4 septembrie 1389, când același domn al Țării Românești, Mircea cel Mare, menționa într-un hrisov că se află în „orașul domniei mele ... numit Râmnic”.

Dacă vorbim astăzi de 631 de ani de existenţă documentară a municipiului Râmnicu-Vâlcea, lucrul acesta este datorat fără nicio exagerare și Bisericii de aici, care a ştiut nu doar să dubleze activitatea economică din oraș, ci să o susţină la propriu şi să stimuleze dezvoltarea spiritual-culturală şi economică a municipiului Râmnicu Vâlcea. Activitatea neobosită a înaintașilor noștri a făcut posibilă înflorirea acestui oraș, activitatea ce a presupus jertfă și rugăciune.

 Istoria și dezvoltarea Municipiului Râmnicu-Vâlcea sunt strâns legate de Episcopia Râmnicului, care funcționează în această localitate, începând cu anul 1503, când a fost înființată de către Sfântul Ierarh Nifon Patriarhul Constantinopolului. Fără doar și poate că orașul acesta nu ar fi ajuns la strălucirea pe care o are astăzi, dacă Episcopia nu ar fi funcționat aici. Reședința noii episcopii, numită chiar din secolul al XVI-lea „a Noului Severin”, ceea ce arată că Episcopia Râmnicului s-a vrut a fi continuatoarea Mitropoliei Severinului, înființată în anul 1370, a fost orașul Râmnic la biserica Sfântul Nicolae, ctitorită de către Dan I, fratele Binecredinciosului Voievod Mircea cel Bătrân. Reședința episcopală a dăinuit până astăzi în acest oraș, cu excepția a nouă ani, între anii 1847-1856, când a fost mutată la Craiova, în urma incendiului celui mare.

 La Râmnicu-Vâlcea, în anul 1705, Sfântul Antim Ivireanul, unul dintre cei mai buni tipografi ai vremii, a fost hirotonit ca episcop cu sfatul și cu voia prea luminatului și învățatului domn Constantin Brâncoveanu, martir sfânt al Bisericii noastre strămoșești. Urmare a acestei numiri, în secolul al XVIII-lea la Râmnic se desfășura o bogată activitate culturală, datorată cărturarului Antim Ivireanul, cel ce a pus aici bazele unei tipografii în care au fost tipărite mai multe lucrări în limba română.

 În afară de aceste tipărituri, se mai pot urmări și alte aspecte ale activității sale ca episcop de Râmnic. Ca și înaintașii săi, s-a îngrijit de sporirea bunurilor episcopiei, cumpărând o serie de vii, păduri, mori etc. S-a îngrijit de restaurarea unor vechi lăcașuri de închinare din eparhie, restaurând și zugrăvind, printre altele și Mănăstirea Cozia, în pisania căreia este arătat ca „ostenitoriu” la înfrumusețarea ei, Schitul Fedeleșoiu, metoc al Coziei, și Mănăstirea Govora, unde se păstrează zugrăvit chipul său.

După sfârșitul martiric al Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, dar și al episcopului său, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, în anul 1719, când Episcopia Râmnicului era condusă de episcopul Damaschin, toate teritoriile din jurisdicția acesteia se aflau sub ocupația Imperiului austro-ungar. Astfel acesta solicita printr-un memoriu adresat Curții de la Viena ca „Episcopia Râmnicului să fie ridicată la rangul de Mitropolie, pe motiv că și altădată a existat în această regiune o mitropolie, și anume în părțile Severinului”, mitropolitul urmând să aibă scaunul la Râmnicu-Vâlcea. Sub îndrumarea episcopilor râmniceni au fost traduse cărțile de cult, s-a dezvoltat arta și cultura, au fost fost construite biserici și mănăstiri, în orașe și sate, care, prin specificul lor, au continuat efervescența culturală din timpul domniei Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu. Istoricul Nicolae Iorga a denumit Râmnicul capitală a tipografiilor, iar un capitol al lucrării sale Literatura română veche este numit Epoca lui Chesarie de Râmnic.

În anul 1847 a avut loc marele incendiu care a mistuit cea mai mare parte a Râmnicului: episcopia, seminarul, şcoala primară, dar şi  foarte multe case din zona centrală, adică peste jumătate din ceea ce însemna la vremea aceea Râmnicul Vâlcii. Episcopia şi seminarul au fost primele clădiri reconstruite de Sfântul Calinic, Episcopul Râmnicului, drama incendiului ducând la modernizarea mult întârziată a oraşului. Prima ţintă a fost lărgirea şi modernizarea Uliţei Mari, Calea lui Traian de azi. Piatra de râu şi lumina felinarelor cu lumânări mari la început, şi mai târziu petrol au adus Râmnicul într-o lumină pe care nu o mai cunoscuse până atunci.

Așadar, lucrarea duhovnicească, culturală, educativă și filantropică organizată de Arhiepiscopia Râmnicului în cei peste 500 de ani de la atestarea sa documentară, ne încredințează de misiunea și responsabilitatea Bisericii în societate, dar și de ampla activitate desfășurată spre folosul locuitorilor acestei urbe”.

Manifestările culturale au continuat în Parcul Mircea cel Bătrân, unde actorii Teatrului Ariel din Râmnicu Vâlcea, au evocat momentul atestării documentare a urbei, moment înfăptuit în urmă cu 631 de ani.