„Învierea Domnului este temelia neclintită şi adevărul desăvârşit al credinţei noastre creştine”, a spus Chiriarhul Râmnicului

Înaltpreasfinția Sa a împărtășit cuvânt de învățătură, încredințându-i pe cei prezenți că „Lumina Celui Înviat este lumina vieții dumnezeiești, care izvorăște din iubirea veșnică a lui Dumnezeu. Aceasta nu luminează numai ochii trupului, ci, mai ales, ochii sufletului, făcându-l pe om să vadă adevărul propriei chemări: aceea de a trăi în comuniune cu Dumnezeu. În această lumină, întunericul păcatului se risipește, iar rănile firii omenești încep să se vindece.
Astăzi se luminează cerurile, pentru că îngerii văd împlinită taina mântuirii și slujesc cu bucurie pe Împăratul vieții. Se luminează pământul, pentru că omul, ridicat din căderea sa, este chemat din nou la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Se luminează și adâncurile, pentru că Hristos Domnul a coborât până la hotarul morții, „zdrobind întru tărie puterea morții” (1) și umplând cu prezența Sa locul în care domnea odinioară întunericul.
Biserica vestește cu bucurie că „toate s-au umplut de lumină: și cerul, și pământul, și cele de dedesubt” (2). În această lumină se descoperă sensul ultim al existenței: acela că lumea nu este făcută pentru întuneric și moarte, ci pentru viață, comuniune și slavă.
De aceea, prin Învierea Mântuitorului Hristos, Cel Ce este cu adevărat „Învierea și viața tuturor“ (Ioan XI, 25), lumina biruiește definitiv întunericul, iar această lumină nu apune niciodată, pentru că ea este însăși viața lui Dumnezeu dăruită lumii. Cine intră în această lumină începe încă de aici să guste bucuria Împărăției celei veșnice, unde nu este nici moarte, nici întristare, ci doar strălucirea nesfârșită a Celui Înviat.

Taina cea mai presus de minte a iubirii smerite şi milostive a lui Dumnezeu se descoperă în iconomia mântuirii ca lucrare dumnezeiască ce întrece hotarele raţiunii omeneşti şi depăşeşte puterea cuvintelor. Cel Ce este mai presus de fiinţă, necuprins şi neajuns de minte, a binevoit, din iubire nemăsurată pentru făptura Sa, să Se coboare în adâncul smereniei, îmbrăcând firea omenească, fără a părăsi slava dumnezeirii Sale și fără să fi cunoscut păcatul, încât ne-a făcut părtași neprihănirii Sale și a ridicat întreaga fire umană la împreună-dobândirea vieții veșnice.
Această taină este revelarea iubirii milostive a lui Dumnezeu: Cel Ce a întemeiat cerul şi pământul, Cel Ce ţine toate prin cuvântul puterii Sale, S-a întrupat și S-a supus condiţiei omeneşti, primind neputinţele firii, pentru ca, prin smerenia Sa, să ridice pe omul căzut. „Aveam trebuinţă ca Dumnezeu să Se întrupeze şi să moară, pentru ca noi să trăim; am murit împreună cu El, pentru ca să ne curăţim; am înviat împreună cu El, pentru că am murit împreună cu El; suntem slăviţi împreună, pentru că împreună cu El am înviat” (4), accentua Sfântul Grigorie de Nazianz. Astfel, ceea ce pentru mintea omenească pare de neînțeles a devenit în planul dumnezeiesc calea mântuirii, slava s-a arătat în smerenie, iar puterea în jertfă.
Smerenia dumnezeiască a atins culmea sa pe Golgota, unde Cel fără de păcat a primit moartea pentru viaţa lumii. Însă Cel Ce a fost răstignit nu a rămas în puterea morţii, ci, sfărâmând zăvoarele iadului, a ridicat împreună cu Sine pe Adam şi tot neamul omenesc. Înainte de venirea Mântuitorului, moartea stăpânea peste neamul omenesc ca o consecinţă a păcatului şi ca o lege a stricăciunii, care supunea întreaga creaţie. Omul, zidit pentru viaţă şi comuniune cu Dumnezeu, se afla sub umbra întunericului şi a despărţirii. La plinirea vremii (Galateni IV, 4), Cuvântul cel veşnic al Tatălui a primit trup muritor, pentru ca, prin moartea Sa, să pătrundă în adâncul acestei realităţi şi să o transforme din interior. „Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund” (Isaia LIII, 7). Coborârea Sa în moarte nu a fost o supunere neputincioasă, ci o lucrare liberă a iubirii dumnezeieşti: „Mântuitorul Hristos a plătit pentru cel ţinut cu moartea, ca pe acela să-l slobozească din legăturile morţii” (5), învață Sfântul Ioan Gură de Aur. Cel Ce este Viaţa a primit să guste moartea pentru toţi, iar prin această smerită pogorâre a sfărâmat zăvoarele iadului şi a risipit puterea întunericului. El Și-a dat „sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu X, 45), S-a adus jertfă Tatălui pentru noi, întru miros de bună mireasmă, iar prin Înviere a arătat că moartea este o realitate trecătoare, lipsită de puterea de a-l despărţi definitiv pe om de Dumnezeu.
Astfel, firea omenească cea rănită odinioară de păcat s-a înnoit prin Harul cel dumnezeiesc şi s-a împodobit cu lumina cea neapusă, ca să vieţuiască nu după stricăciunea pământului, ci după slava Împărăţiei celei de sus.
Prin Hristos Cel Înviat viaţa se revarsă din nou asupra întregului neam omenesc, iar mormântul, care odinioară era simbol al sfârşitului şi al disperării, s-a transformat în loc al aşteptării şi al nădejdii, căci din el a răsărit viaţa cea fără de sfârşit”, a spus Chiriarhul Râmnicului.