Chiriarhul Râmnicului a săvârșit slujba de pomenire pentru poetul Mihail Eminescu

La slujba de pomenire au participat clerici ai Eparhiei, reprezentanți ai instituțiilor de cultură și credincioși care au dorit să aducă un pios omagiu poetului ce a exprimat, prin opera sa, profunzimea sufletului românesc, dragostea față de valorile naționale și respectul pentru credința strămoșească.

În cuvântul de învățătură împărtășit celor prezenți, Înaltpreasfinția Sa a reliefat: „

Am săvârșit slujba de pomenire a poetului Mihail Eminescu purtând în suflet, în toată deplinătatea ei, certitudinea că opera sa a fost pentru fiecare dintre noi roua literară care atinge sufletul cu o delicatețe aparte, asemenea unei lumini liniștite. Coborâtă dintr-un cer al visării, în care fiecare strop purta în el o scânteie de infinit, lectura eminesciană a rămas însă „etern contemporană cu orice generație și cu orice etapă de cultură, după cum remarca doamna academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga, devenită ulterior monahia Benedicta, atunci când ne încredința că: „ea ne așteaptă, mereu deschisă, pentru a releva mereu alte semnificații și adâncimi din nesfârșita, nobila ambiguitate ce însoțește fiecare operă într-adevăr mare a lumii”.

Opera sa, alcătuită în mai puțin de un sfert de veac și cuprinsă în mii de pagini de versuri, proză și gândire jurnalistică, se arată ca o lucrare de adâncă profunzime spirituală și de vastă cuprindere culturală, în care se împletesc poezia, reflecția filosofică și scrierea publicistică, într-o unitate de sens ce depășește simpla expresie literară. În această operă de mari dimensiuni, se descoperă o neîncetată căutare a adevărului, o frământare interioară pentru înțelegerea destinului neamului românesc și a locului său în istorie, în lumina valorilor perene ale culturii și spiritualității.

Din această perspectivă, creația eminesciană poate fi înțeleasă ca o lucrare a minții și a inimii, în care iubirea de neam se împletește cu dorul de absolut, iar cuvântul poetic devine purtător de sensuri adânci. Poetul nu se limitează la exprimarea sentimentului individual, ci ridică privirea spre orizonturi largi, în care se reflectă atât frumusețea creației, cât și întrebările fundamentale ale existenței umane.

De altfel, dorul de absolut traversează întreaga creație eminesciană ca o chemare interioară spre ceea ce este desăvârșit, neschimbător și veșnic. În fața infinitului, poetul trăiește deopotrivă uimirea și smerenia celui care caută să înțeleagă rostul omului în vastitatea lumii.

Totodată, această aspirație către absolut este strâns legată de iubirea sa pentru valorile spirituale și culturale ale neamului românesc. Mihail Eminescu a înțeles că adevărata împlinire a persoanei nu poate fi despărțită de apartenența sa la o comunitate de credință, de limbă și cultură.

În acest context cultural și spiritual, apropierea sa de mediul monahal nu reprezintă o situație excepțională, ci o realitate firească a formării sale sufletești și intelectuale.

Prezența la Mănăstirea Agafton, îndeosebi în anii copilăriei și ai tinereții, l-a introdus pe Mihail Eminescu într-un univers spiritual de o rară profunzime, în care liniștea rugăciunii, rânduiala vieții monahale și frumusețea discretă a naturii se împleteau într-o armonie ce avea să lase urme adânci în sensibilitatea sa.

În acest spațiu binecuvântat, timpul era trăit diferit, nu ca o succesiune grăbită de evenimente, ci ca o curgere liniștită, orientată spre interioritate și reflecție. Viața monahală, întemeiată pe rugăciune, ascultare și contemplație, oferea tânărului Eminescu o imagine a unei existențe ordonate în jurul valorilor spirituale, în care sensul vieții este căutat nu în agitația exterioară, ci în adâncimea sufletului.

Trebuie remarcat faptul că aceste valori nu se consumă în limitele vieții pământești, ci își arată deplinătatea în perspectiva vieții veșnice. Ele sunt ca o pregustare a Împărăției lui Dumnezeu, o arvună a bucuriei care nu se sfârșește. Sufletul care le cultivă se obișnuiește cu o altă respirație a existenței. Este o obișnuință care deschide către sens, către celălalt.

Doar astfel Mihail Eminescu a reușit să ridice arta poeziei la înălțimi neîntrecute, dăruind limbii române o nouă strălucire, o rânduială lăuntrică a armoniei, prin care cuvintele simple capătă adâncimi neașteptate, iar expresia artistică a devenit purtătoare de frumusețe și de sens duhovnicesc. Această înnoire a limbajului poetic nu a reprezentat doar o realizare estetică, ci și o lucrare de adâncire a conștiinței culturale, prin care sufletul poporului se exprimă mai limpede și mai înalt.

În același timp, scrierile sale publicistice și reflecțiile sale asupra vieții sociale și politice relevă o preocupare constantă pentru binele comunității și pentru păstrarea identității naționale în fața provocărilor modernității. Această dimensiune conferă operei sale un caracter unitar, în care gândirea și simțirea, rațiunea și sensibilitatea se armonizează într-o viziune coerentă asupra lumii.

De aceea, cu totul îndreptățit, Titu Maiorescu, afirma că literatura poetică română va intra în veacul următor sub auspiciile geniului său și că forma limbii naționale și-a găsit în Eminescu cea mai frumoasă întruchipare. Mircea Eliade mergea și mai departe, cu o sentință care a rămas de netăgăduit: „Cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată”, pentru că poetul nu a fost doar un creator de versuri, ci și „o conștiință de cultură completă”, după aprecierea lui Constantin Noica, renumitul filosof care, este îndeobște cunoscut, l-a numit pe Eminescu „omul deplin al culturii românești.”

Ne revine nouă, celor de azi, misiunea de a duce mai departe lumina pe care soarele amintirii sale o revarsă necontenit asupra inimilor noastre. George Călinescu o spunea în chipul cel mai frumos cu putință: „Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

De aceea, pomenirea unui asemenea slujitor al culturii devine și un act de recunoștință, prin care se reafirmă legătura dintre memorie și responsabilitate, dintre trecut și continuitatea spirituală a unui popor. Căci adevărata luminare pe care o aduce o astfel de viață nu rămâne închisă în trecut, ci se prelungește în prezent, chemând la discernământ, la profunzime și la fidelitate față de valorile care dau coerență identității noastre.

Preamilostivul Dumnezeu, Cel Care este izvorul oricărei lumini și al oricărei înțelepciuni, să odihnească sufletul său în pacea și lumina neînserată a Împărăției Sale, unde adevărul și frumusețea se împlinesc în comuniunea veșnică a iubirii dumnezeiești!”

După săvârșirea Parastasului, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, împreună cu participanții, s-a îndreptat către bustul poetului Mihail Eminescu din incinta Centrului Eparhial, unde a avut loc un moment de pioasă rugăciune. În cadrul acestuia au fost rostite rugăciuni de pomenire și au fost depuse flori, ca semn al recunoștinței față de personalitatea care a marcat decisiv cultura și spiritualitatea românească.