Crucea Voievodului Constantin Șerban

În vechime, prestigiul social pe care îl conferea ridicarea unei cruci votive (troiță) era premergător celui de a ctitori o biserică sau o fântână. La început, numai domnitorii, boierii și oamenii foarte înstăriți își permiteau să ctitorească troițe, dar de la mijlocul secolului al XVIII-lea tot mai mulți oameni de rând au început să înalțe astfel de locuri de închinare.

Așezate la răspântiile drumurilor, pe lângă fântâni sau în locurile legate de anumite evenimente, troițele au fost înălțate pentru a comemora câștigarea unei bătălii, pentru a sublinia importanța unui anumit loc, pentru a aduce la cunoștința poporului o hotărâre domnească sau pur și simplu ca gest de evlavie personală față de Dumnezeu sau de un anumit sfânt. Au existat și troițe cu funcții utilitare, pe alocuri ele fiind folosite ca puncte de referință și orientare. Unele dintre ele marchează și astăzi vechi drumuri dispărute.

Elemente unice ale arhitecturii bisericești, crucile votive se exprimă prin ele însele, neavând nevoie de alt element care să le întărească menirea sau să le amplifice expresia artistică. Cele mai multe cruci sunt sculptate în piatră provenită din cariera de la Albeștii de Muscel, județul Argeș. Au existat centre de pietrari renumiți și în județul Vâlcea, în comuna Alunu și pe Valea Oltului.

Crucile sunt împodobite cu motive vegetale, astrale sau geometrice, cele mai întâlnite fiind cercul, linia dreaptă, frânghia împletită, florile, frunzele, soarele și luna. Ele poartă încrustate în trupul lor, ca mărturie peste veacuri a evlaviei strămoșilor noștri, slove chirilice care durează invocarea Sfintei Treimi, motivul înălțării lor, numele sfântului căruia i se aduce închinarea și numele ctitorilor.
La 9 martie 1656, Constantin Şerban Basarab, domnitorul Țării Românești (1654-1658), ctitor și al bisericii care a devenit peste timp Catedrala Patriarhală din București (1656), a ctitorit la Râmnicu-Vâlcea o cruce mare de piatră, pe care a așezat-o în grădina Episcopiei Râmnicului, în timpul păstoririi Episcopului Dionisie (1653-1657).

Crucea este sculptată în întregime pe partea din față și pe părțile laterale, spatele fiind neted. Fața și lateralele crucii sunt împodobite cu un chenar cu motive vegetale, ecou al abundenței motivelor vegetale întâlnite în epoca brâncovenească. Pe piciorul crucii stă înscris un text cu litere chirilice, în limba slavonă. În zona centrală, în jurul unui medalion, sunt dispuse în cruce patru medalioane mai mici, cuprinzând inscripțiile votive: IIS, HS, NI și KA. În partea de sus este sculptată acvila cu crucea în plisc.

Inscripția, tradusă de istoricul Nicolae Iorga, mărturisește următoarele: Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, Amin. S-a făcut această Sfântă Cruce pentru rugăciunea şi lauda Sfântului Părintelui Nostru Nicolae al Mira Likiei, episcop. Şi a făcut această cruce Io Constantin Şerban Voevod şi Doamna sa, Bălaşa, cu blagoslovenia Părintelui Dionisie, Episcop de Râmnic, mart. 9, anul 7164 (1656).

Crucea votivă se păstrează astăzi în spațiul cultural de curând amenajat în incinta Centrului Epahial din Râmnicu-Vâlcea. A fost strămutată în acest loc în luna iunie 2008, de către vrednicul de pomenire Părinte Arhiepiscop Gherasim Cristea.

Crucea votivă a domnitorului Constantin Şerban Basarab, monument istoric înnegrit de trecerea anilor, a fost restaurată de către Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, în întâiul Său an de păstorire la Râmnic, lucrările fiind terminate în luna septembrie 2015.

Aceste cruci, adevărate indicatoare liturgice, veacuri la rând au sfințit gândurile trecătorilor care s-au închinat înaintea lor. Prin osteneala celor care le poartă de grijă, crucile votive își continuă și astăzi misiunea de a fi călăuze statornice pe calea către Împărăția lui Dumnezeu.