„Putem urca pe scara virtuților pentru că Dumnezeu a coborât mai întâi la noi”, a spus Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie în Duminica Sfântului Ioan Scărarul

Chiriarhul Râmnicului a amintit că „pentru Sfinții Părinți, desăvârșirea firii umane constă în a te purta așa încât să vrei să urci totdeauna spre lucruri mai înalte în virtute și în bine. Cele două direcții opuse ale scării, în sus și în jos, au fost asociate întotdeauna cu ridicarea și cu căderea, respectiv cu virtuțile și cu patimile. „Către ceruri ridicăm ochii noștri întotdeauna când Te chemăm și spre pământ îi coborâm, când ne amintim de păcatele noastre”, spune Sfântul Nicolae Velimirovici. Nu întâmplător, virtuțile sunt asemănate unor trepte care urcă la Dumnezeu, pe când patimile, unor trepte care coboară la iad. Cel mai bun exemplu în acest sens rămâne cartea Sfântului Ioan Sinaitul - Scara dumnezeiescului urcuș - care înfățișează viața duhovnicească sub forma unei scări cu 33 de trepte. Dar, suirea pe scara aceasta nu trebuie înțeleasă fizic sau spațial, ci lăuntric. De aceea, ne rugăm: „arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu! Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu! Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii!” (Psalmi CXLII, 8-10)

Simbolul scării ca urcuș către Împărăția Cerurilor îl întâlnim în Vechiul Testament, acolo unde patriarhul Iacov a aflat poarta cerului: „și luând una din pietrele locului aceluia şi punându-şi-o căpătâi, s-a culcat în locul acela. Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării. Iar când s-a deşteptat din somnul său, Iacov a zis: Domnul este cu adevărat în locul acesta şi eu n-am ştiut! Şi, spăimântându-se Iacov, a zis: Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” (Facere XXVIII, 11-17).

Semnificația scării este foarte bogată în concepția creștină, pentru că Mântuitorul Hristos este scară spre cer, Calea spre mântuire, întrucât S-a coborât pe Sine, ca noi să putem urca către Împărăția Cerurilor. Fiul lui Dumnezeu ne face să ne simțim atrași de bunătatea Lui, unind astfel întregul neam omenesc și pe toți cu Dumnezeu Tatăl, cum spune părintele Dumitru Stăniloae: „Dumnezeu ne cheamă. El ne cucerește cu dragostea Sa, ne scoate din lanțurile înstrăinării de oameni, din mândrie, din egoism și ură. Ne face buni prin adevărata bunătate ce ne-o arată. S-a coborât până la noi și acum urcăm cu El la Tatăl. A aruncat puntea între Tatăl, de Care ne era frică și de Care tot fugeam și voiam să uităm, și între noi, fiii rătăciți, care sufeream în rătăcire, dar persistam în ea, pe de o parte, dintr-o mândrie încăpățânată, pe de alta, din frică de Cel pe care-L supărasem”.

De aceea, dacă iubirea noastră va urca mai întâi la Dumnezeu, ea se va extinde mai apoi la toți semenii noștri, fapt pentru care trebuie să ne străduim mai întâi să fim fii ai lui Dumnezeu, ca mai apoi să putem fi frați ai semenilor noștri. Iubirea lui Dumnezeu este prezentată iconic prin dragostea tatălui din Evanghelie care suferă alături de copilul său. Dar și tatăl din Evanghelie se recunoaște a fi copil al Tatălui Ceresc, Căruia Îi mărturisește: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”(Marcu, IX, 24). A fi copil, explică părintele Dumitru Stăniloae, „înseamnă a te simți neieșit din legătura de iubire a tatălui, plutind în valul fericit al ocrotirii părintești. Tatăl îți este nu o ființă ca tine sau ca oricare alta, ci temeiul de nezdruncinată încredere și siguranță. În el ai iubirea de supremă intensitate și înțelegere, dar și puterea căreia nu-i afli scădere. Iar tu ai cel mai curat cuget de respect și de iubire față de tatăl”.

Dumnezeu se poartă părintește cu întregul neam omenesc și cu fiecare persoană în parte, așteptând permanent aflarea celui pierdut și învierea celui mort (Luca XV, 24), urcarea pe scara virtuților spre a moșteni Împărăția Cerurilor”, a spus Înaltpreasfinția Sa.