Biserica Mănăstirii Jgheaburi a îmbrăcat veșmântul harului

În cadrul rânduielii, biserica a fost sfinţită prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir şi stropire cu agheasmă pe laturile de miazăzi, răsărit şi miazănoapte. În continuare, în piciorul sfintei mese au fost așezate părticele din sfinte moaște, după care prestolul sfântului lăcaş a fost spălat cu apă înmiresmată, apoi stropit cu apă sfinţită şi uns cu Sfântul şi Marele Mir, iar mai pe urmă pecetluit şi înveșmântat cu acoperăminte specifice. 

La finalul slujbei de sfințire, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie a înmânat stavroforei Antonia Toderel, stareța mănăstirii, hrisovul de sfințire, în care a prezentat istoria Mănăstirii Jgheaburi și lucrarea duhovnicească a obștii monahale: „ Atestat încă din anul 1310, cu o jumătate de veac înainte de întemeierea Mitropoliei Țării Românești, schitul Jgheaburi, prin viețuirea aleasă a primilor sihaștri, a așezat în acest spațiu mireasma Duhului Sfânt, a Cărui mângâiere, au simțit-o neîncetat, vreme de șapte veacuri, viețuitorii acestuia, dar și pelerinii care au dobândit binecuvântarea și ocrotirea lui Dumnezeu. Monahii de la schit erau dascăli iscusiți ai rugăciunii și părinți duhovnicești pentru cei mulți, deprinzându-i pe toți frica de Dumnezeu și hrănindu-i cu învățăturile Sfintei Scripturi. Înțelegem astfel cum lucrarea Duhului Sfânt, manifestată prin mari sfinți și nevoitori, a rodit în acest loc, pregătind calea pentru înflorirea monahismului din veacurile următoare.

 Pentru viețuirea aleasă a monahilor în duh isihast, poposea aici și Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana în timpul pelerinajelor pe care le făcea de la mănăstirile Tismana și Vodița la Mănăstirea Cozia.

Aflat în apropierea unor locuri dăruite de Dumnezeu cu „izvoare ale tămăduirii”, Schitul Jgheaburi a fost privit dintru început drept o cetate duhovnicească, care a vegheat asupra întregului ținut, împletind rugăciunea cu lucrarea filantropică, pentru că aici a fost construită una dintre primele bolnițe din Oltenia de sub Munte și a devenit un spațiu al vindecării și al nădejdii pentru cei bolnavi.

Recunoștința unora dintre aceia care au primit darul vindecării în așezământul de la Jgheaburi, prin rugăciunile monahilor cu viețuire sfântă, s-a vădit în grija față de sfântul lăcaș, care, în ciuda vitregiilor vremurilor, și-a continuat lucrarea ziditoare de suflet.

După trei secole de neîntreruptă rugăciune, în timpul domniei voievodului Matei Basarab, prin strădaniile mitropolitului Teofil al Țării Românești (1637-1648), fost episcop al Râmnicului (1618-1637), și ale logofătului Matei, s-a construit un nou lăcaș de cult, care a durat până la începutul veacului al XIX-lea, când „stricându-se, era să se mai pustiască”.

Actuala biserică a Mănăstirii Jgheaburi a fost construită de către preoții Ioan Andronescu din Cacova și Ioan din Cheia, cărora s-a alăturat lucrarea ctitoricească a ieromonahilor Timotei și Daniil, care au construit chiliile și au încheiat lucrările de tencuire exterioară, prin implicarea meșterului „Ivan vătaf de zidari”, la 8 Noiembrie 1826.

Noul lăcaș a primit hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului și a fost împodobit cu frescă, între anii 1827-1828, de către zugravii Ilie Teiușanu și Constantin, reprezentanți de seamă ai școlii de pictură din Teiuș, care, pe lângă temele iconografice consacrate în erminia bizantină, au pictat integral pridvorul, iar la exterior au realizat un  rând de frize, de jur împrejur, unde întâlnim profeţii Vechiului Testament.

Rectitorirea a însemnat și o înnoire a vieții duhovnicești în prima jumătate a veacului al XIX-lea, însă aceasta a durat până la îndepărtarea monahilor, în urma secularizării, când sfântul locaș a început să fie vitregit de săvârșirea zilnică a rânduielilor sfinte, care nu au încetat însă cu totul prin grija jertfelnică a unor viețuitori de la mănăstirile Iezer și Govora.

În anul 1952, odată cu venirea maicii stareţe Atanasia Petrean, împreună cu patru  monahii de la Mănăstirea Sărăcinești, candela Schitului Jgheaburi a fost reaprinsă prin reluarea rânduielilor monahale zilnice, încununate de săvârșirea dumnezeieștilor slujbe și a rugăciunii neîncetate.

Jertfelnicia mărturisitoare a monahiilor a rămas pilduitoare în viața schitului din a doua jumătate a veacului XX, însă lucrări de consolidare s-au putut realiza mult mai târziu, între anii 2012-2014, cu sprijinul Institutului Național al Patrimoniului.

Începând cu anul 2017, a fost refăcut acoperișul de șiță al bisericii și s-a restaurat pictura exterioară de către pictorul restaurator Valentin Tănasă. Tot în această perioadă a fost construit un nou corp de chilii în partea de nord a incintei mănăstirești, care a fost pavată cu piatră cubică.

Luând aminte la cuvântul Sfintei Scripturi, care spune: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte” (Psalmul CXXVI, 1), la data de 12 august 2023, a fost așezată piatra de temelie a capelei din incinta noului cimitir al mănăstirii.

Aceste lucrări de înnoire s-au săvârșit prin strădaniile jertfelnice ale monahiilor din obștea Mănăstirii Jgheaburi și prin bunăvoința mai multor binecredincioși creștini, care, în felul acesta, s-au așezat în rândul pururea pomeniților ctitori ai acestui sfânt lăcaș”.