„Ne revine misiunea de a răspândi razele luminoase cu care soarele amintirii poetului iubit încălzește necontenit inimile noastre”, a spus Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie după slujba de pomenire a poetului Mihail Eminescu

În cuvântul rostit la finalul slujbei de pomenire, Chiriarhul Râmnicului l-a prezentat pe Mihail Eminescu ca fiind poetul nepereche veșnic așezat pe altarul conștiinței naționale.

„Privind chipul eminescian din acest spațiu spiritual și cultural - a reliefat Înaltpreasfinția Sa - sufletul nostru nutrește sentimente de admiraţie și recunoștință față de poetul naţional, ce își au sorginte în cultura neamului românesc. Ioan Slavici, amintindu-și depre Eminescu, spunea că „privea toate lucrurile din punctul de vedere al omului care nu moare niciodată și vedea în fiecare clipă întreaga desfașurare a vieții noastre naționale ca actualitate”.

Opera sa, alcătuită într-o perioadă ce nu depășește ca întindere temporală un sfert de secol, fiind concretizată în mii de pagini, dezvăluie îngemănarea dintre cultura scriitorului și inepuizabilul zbucium pentru afirmarea identităţii naţionale româneşti. „Cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată”, remarca Mircea Eliade.

Nu peste mult timp, la 15 august, se vor împlini 150 de ani de la Marea serbare de la Mănăstirea Putna, unde poetul Mihai Eminescu a propus: „Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc și din mormântul lui Ștefan altar al conștiinței naționale”.

La sărbătoarea în care au participat aproape 3000 de români din toate provinciile țării, Mihail Eminescu considera că: „nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.

Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decât păstrând drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării!

... Aceste sunt lucruri sfinte, care se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă”.

Alături de Comitetul de organizare a Serbărilor de la Putna, format din Ioan Slavici, preşedinte, Mihai Eminescu, secretar, precum şi membri ca: Pamfil Dan, Sterie Ciurcu, Vasile Morariu, Ion Cocinschi, au participat Grigore Tocilescu, A.D. Xenopol (student la Berlin în acea perioadă), Mihail Kogălniceanu, Vasile Alexandri, Ciprian Porumbescu. La invitația arhimandritului Arcadie Ciupercovici, egumenul Mănăstiri Putna, au participat arhiereul Filaret Scriban și arhimandriții Iosif Bobulescu, Ieronim Buțureanu și arhidiaconul Nectarie Apostoliu.

A fost ridicat atunci un arc de triumf, pe al cărui frontispiciu strălucea inscripția: „memoriei lui Ștefan cel Mare, mântuitorul neamului”, iar în fața mănăstirii un „portic festiv”.

Serbarea de la Putna, din anul 1871, a reprezentat primul forum al studenților români ce a reunit tineri de pe ambii versanți ai Carpaților, făcând legătura între generația de la 1848 și cea care a înfăptuit unirea la 1918.

Teodor Stefanelli, prietenul poetului nepereche, îi atribuia acestuia intenția organizării acestui congres studențesc la Mănăstirea Putna: „Eminescu mi-a spus că el a «clocit» această idee și când l-am întrebat de ce tace și nu o spune ca să o știe toți, mi-a răspuns că nu ar fi recomandabil să știe guvernul austriac că românii din România, adică supuși străini, au propus aranjarea acestei serbări, dar el a sugerat ideea în mai multe părți”.

Animat de aceste sentimente, poetul național, sintetiza Nicolae Iorga, rămâne „întruparea literară a conștiinței românești, una și nedespărțită”. Însă dragostea pentru ţară a poetului nu a fost doar un deziderat intelectual, spre care a tins necontenit  în poezie, amintind aici „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie”, „La arme”, „Doina” ori „Scrisoarea III”, ci o convingere sfântă pe care a păstrat-o atât în perioada studiilor de la Viena, cât, mai ales, în articolele scrise în ziarul Timpul.

Însă, remarca academicianul Eugen Simion, Mihail Eminescu „nu face o gazetărie searbădă şi agresivă, el face o publicistică filosofică, acolo se exprimă filosofia lui, filosofie de om învăţat, umblat prin universităţi, dornic să se instruiască şi, în acelaşi timp, şi cu o capacitate intelectuală extraordinară de a judeca lucrurile”.

S-a așezat pentru veșnicie pe altarul conștiinței naționale pe care l-a întrezărit deopotrivă la Mănăstirea Putna cât și la Mănăstirea Cozia, necropole voievodale devenite simbol al identității neamului românesc nu doar prin dăinuirea în fața vicisitudinilor vremurilor ci, mai ales, prin vasta și impresionanta lucrare duhovnicească și culturală, recunoscută fiind activitatea școlilor mănăstirești și a scriptoriilor în care limba română a fost mereu îmbogățită cu expresii capabile să deslușească inefabilul tainei lui Dumnezeu și să confere trăinicie limbii române culte în vremuri în care, ar fi fost lesne acceptarea introducerii altor dialecte și graiuri. Pentru aceasta, Mihail Eminescu a considerat că „Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam este maica spirituală a neamului românesc care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”[1], este cea care „domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat”[2].

Rolul Bisericii și al limbii române în păstrarea identității naționale se vădește astăzi în misiunea ierarhilor și a preoților din comunitățile românești ortodoxe din afara granițelor țării, unde, pe lângă „rezistența” prin slujirea în limba română, se organizează, nu rareori ori, manifestări închinate corifeilor culturii române, în mijlocul cărora, cu totul meritoriu, se regăsește Mihail Eminescu.

Poetul nepereche rămâne cel care „a iubit nemărginit valorile vieții în sensul unei liniștiri și izbăviri finale - spunea Dumitru Caracostea (Creativitatea eminesciană, 1987). Religiozitate este și la el, pentru că seriozitatea adâncă în fața vieții e vecină cu spiritul religios. […], A căutat în ele granitul absolutului și, negăsindu-l, din amărăciune față de faza istorică în care i-a fost dat să trăiască, și din durere, sfâșiere și revoltă față de mărginirea ființei omenesti, a tăgăduit… ”.

Ne revine misiunea de a răspândi razele luminoase cu care soarele amintirii poetului iubit încălzește necontenit inimile noastre, pentru că „ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale'', după cum aprecia criticul literar George Călinescu în volumul dedicat vieţii lui Mihai Eminescu”.

După momentul de pioasă rugăciune de la teiul său a fost susținut recitalul de muzică și poezie „Dor de-al valurilor Domn” de către soprana Monica Valentina Scurtu, Galina Nemțanu la pian, Vlad Răileanu la vioară, Victor Nemțanu la contrabas, artiști ai Filarmonicii „Ion Dumitrescu” și actorii Reka Szasz și Kostas Mincu de la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea, cu participarea extraordinară a tenorului Florin Ormenișan.