Simpozionul Național „Matei Basarab, 393 de ani de la urcarea pe tronul Țării Românești”

Au susținut comunicări profesori universitari, istorici și cercetători ai perioadei medievale și, în mod aparte, ai „epocii mateiene”:

Dr. Florin Epure, director executiv la Direcția Județeană pentru Cultură Vâlcea, „Matei Basarab, cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru. Mitul fondării Arnotei”.

Conf. Univ. Dr. Claudiu Ion Neagoe, de la Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte, Centrul Universitar Pitești al Universității NAționale de Știință și tehnologie Politehnică București, „Matei Basarab și restabilirea consensului politic și social în Țara Românească”.

Dr. Georgeta Ghionea, Cercetător științific III la Institutul de Cercetări Socio Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, „Matei Basarb și tradiția ctitoriilor ecleziastice”.

În cuvântul de deschidere a simpozionului, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, a arătat că Voievodul Matei Basarb a fost „bun conducător și organizator al treburilor obștești, întru totul preocupat de apărarea independenței Țării Românești, în fruntea căreia a domnit între 20 septembrie 1632 și 9 aprilie 1654, și a rămas în conștiința eclezială a Bisericii Ortodoxe Române drept „un prinţ zelos pentru religia creştină şi foarte iubit de supuşii săi“[1].

Într-o epocă caracterizată de frecventele schimbări de domnie, în jurul cărora s-au întrețesut deopotrivă intrigi și numeroase interese, Matei Basrab, ridicat în tronul Țării Românești din rândul boierimii, are întâiul merit de a fi conferit țării o perioadă de stabilitate politică și economică de peste două decenii, pe care s-a grefat ampla lucrare culturală.

Letopisețul Cantacuzinesc amintește că a guvernat „țara cu dreptate”, iar „cu mic cu mare să bucura și da laudă lui Dumnezeu pentru domn bun că avea pace și odihnă dăspre toate părțile și fieștecare avea hrană den dăstul”[2], perioada de domnie reprezentând o epocă de intensă dezvoltare a statului şi autorităţii domneşti.

După modelul bazileilor bizantini de altădată, dar și al strămoșilor săi care s-au așezat în conștiința neamului românesc prin ctitorirea unor locașuri sfinte, voievodul Matei Basarab a devenit el însuși ctitor de biserici și mănăstiri, ori a contribuit la restaurarea celor existente,  în Țara Românească şi la Muntele Athos, la sud de Dunăre (în Bulgaria - „Sfinţii Apostoli” din Sviştov, „Sfânta Paraschiva” și  „Sfântul Pantelimon” din Vidin - și Serbia), în Ardeal (biserica de la Porceşti - Turnu Roşu, Sibiu) și Moldova (Soveja sau „Dobromira”), fiind apreciat, întru totul legitim, de către istoricul Constantin C. Giurescu, drept „cel mai mare ctitor al neamului nostru”[3].

 „Urmând pilda Sfântului Neagoe, Matei Basarab a dus o politică de largă sprijinire a popoarelor ortodoxe din Peninsula Balcanică, de promovare a unui panortodoxism politic, slujit de cartea tipărită în limba slavonă, şi de apărare a credinţei ortodoxe, într-o vreme în care influenţele protestante erau încurajate de unii înalţi prelaţi, precum patriarhul Chiril Lucaris”[4].

L-a preocupat încă de la începutul domniei sale activitatea tipografică și l-a determinat să aducă de la Kiev o „tiparniţă întreagă desăvârşită cu litere de cinci feluri”, după cum scria în prefața Molitvelnicului tipărit la Câmpulung în anul 1635. Văzând că „în întreaga ţară este foame, este sete, nu însă de pâine şi apă, ci după prooroc de vădită hrană şi adăpare sufletească”, după cum însuşi mărturiseşte în predoslovia Molitvenicului, a susținut dezvoltarea culturii prin întemeierea tipografiilor de la Câmpulung, Govora și Dealu-Târgoviște,  prin activitatea cărora a susținut introducerea limbii române în cărțile de cult. Bucurându-se de sprijinul mitropolitului Petru Movilă, al mitropoliților Ștefan și Teofil ai Ungrovlahiei, Ghenadie II și Simeon Ștefan al Ardealului, al doamnei Elina şi a lui Udrişte Năsturel, „a izbutit să ducă la biruinţa afirmării drepturilor limbii străbune în Ţările Române din sudul şi nordul Carpaţilor”[5] . „Genurile de scrieri ale căror începuturi în limba română le-am fixat în secolul al XVI-lea - scriau cărturarii I.C. Chiţimia şi Dan Simonescu -, continuă să se dezvolte în cel următor prin copiştii de la oraşe şi de la curţi”[6] , încât în epoca mateiană nu au fost tipărite numai cărți bisericești, ci, după cum este binecunoscut, și coduri de legi și literatură bisericească. Scrisul religios devenea astfel o componentă structurală, definitorie, a culturii românești, întrucât cartea bisericească, tipărită și manuscrisă, a fost dominantă prin numărul textelor ilustrative, prin poziția, importanța și circulația acestora și, în mod special, prin spiritul sau atitudinea pe care ele le ilustrau[7]. Primele versuri ce se cunosc sunt ale lui Udrişte Năsturel din Molitvelnicul slav de la 1635, tipărit la Cîmpulung, repetate apoi în Pravila de la Govora.

Prin organizarea tiparniței de la Mănăstirea Govora, Voievodul Matei Basarab reafirmă tradiția culturală a mănăstirilor din Oltenia de sub Munte, cu o recunoaștere unanimă pe plan cultural a Coziei și Bistriței, prefigurând ampla lucrare culturală de la sfârșitul secolului al XVII-lea și întreg secolul al XVIII-lea.

La Mănăstirea Govora, în anul 1639 s-a tipărit Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în limbile română şi slavonă, iar în anul 1640, Pravila cea Mică, în limba română, care a fost tradusă din slavonă de către Mihail Moxa, de la Mănăstirea Bistriţa. Tot aici au văzut lumina tiparului Ceaslovul, în 1640, şi Evanghelia învăţătoare, din 1642.

Între cele mai reprezentative ctitorii ale domnitorului Matei Basarab, prolific ctitor și restaurator de lăcaşuri de cult, se află și Mănăstirea Arnota, unde şi-a dorit să clădească necropola familiei sale. Voievodul a ridicat acest sfânt lăcaş între anii 1633-1636, pe locul unei biserici de lemn din secolul al XVI-lea. A ctitorit și Mănăstirea Dintr-un Lemn, mănăstirile Căldăruşani, Sadova, Măxineni, Plătăreşti, Strehaia, Plumbuita, Brâncoveni, Cornăţel, Negoeşti, Brebu, schiturile: Bărbăteşti, Pinul, bisericile de mir: Sărindar şi „Sfinţii Apostoli” din Bucureşti, „Sfântul Dumitru” din Craiova, Sfinții Împăraţi” şi „Sfântul Nicolae” Androneşti din Târgovişte, „Sfinţii Apostoli din Ploieşti, „Sfântul Procopie” din Gherghiţa-Prahova, „Sfântul Gheorghe” din Piteşti; „Intrarea în Biserică” din Caracal, Drăgăneşti-Teleorman, Pârşcovani şi Dobroteşti-Olt, „Adormirea Maicii Domnului” sau „Negru Vodă” din Câmpulung.

În anul 1939, voievodul Matei Basarab a interzis închinarea a 22 de mănăstiri către Muntele Athos, printre care Govora, Arnota, Bistrița, Cozia, Tismana, Curtea de Argeş, ceea ce a permis să asistăm la manifestarea potenţialului culturii şi artei religioase specifice vremii, dar și formarea duhovnicească și teologică a clerului, fiind inițiate dezbateri teologice, cum au fost cele de la Târgoviște, între Mitropolitul Ștefan și grecii Paisie Ligaridis, Vlasie și Meletie Sirigul.

A devenit el însuși ctitor și la Muntele Athos unde a înzestrat bisericile și mănăstirile cu preţioase danii, tabloul votiv al domnitorului şi al Elinei Doamna păstrându-se la  Biserica „Sfântul Mihail al Sinadelor” din Marea Lavră, și pomenit drept binefăcător la mănăstirile Xenofont, Dionisiu, Hilandar, Simonopetra, Cutlumuș, Pantocrator şi Rusikon. Mănăstirii Hilandar i-a dăruit o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, ferecată în argint și somptuos împodobită, realizată de Longhin Korenić, mitropolitul Ienopolei[8].

Sprijinitor al Ortodoxiei și protector al culturii în spațiul românesc ce-și apăra identitatea cu multe sacrificii în fața islamului, a catolicismului și protestantismului, voievodul Matei Basarab a contribuit la edificarea spirituală a poporului și la răspândirea limbii române.

A trecut la cele veșnice în ziua de 9 aprilie 1654, iar numele său s-a întipărit în conștiința neamului prin faptele sale, prin lumina chipurilor transfigurate de sfințenie din frescele ctitoriilor sale, dar și prin predosloviile cărților pe care le-a tipărit.

Felicităm organizatorii acestui simpozion care cinstește memoria voievodului Matei Basarab,  a bărbatului „înţelept, îndurător şi milostiv, întemeietor şi înnoitor a multe biserici şi mănăstiri, niciodată biruit, ci biruitor şi a multe învingeri învingător preaslăvit“[9], demn urmaș al Sfântului Voievod Neagoe Basarab și întru toate model de ocârmuire și lucrare culturală Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, chipul plin de demnitate al conducătorului de stat întru totul asumat misiunii sale”.