Chiriarhul Râmnicului: „Rugăciunea și postul deschid sufletul către lucrarea Harului dumnezeiesc”
„Omul este chemat la lumină, dar, despărțit de Dumnezeu prin păcat, cade fie în „focul” patimilor, fie în „apa” nestatorniciei, în aprinderea mâniei sau în răceala deznădejdii”, a accentuat Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, duminică, 9 august, la Catedrala Arhiepiscopală.
Înaltpreasfinția Sa a reliefat faptul că „pericopa evanghelică cuprinde descoperirea Celui către Care omul poate veni cu toate căderile sale. Înaintea Mântuitorului Hristos, durerea tatălui pentru suferințele copilului său a devenit rugăciune stăruitoare, căci iubirea părintească, străpunsă de neputința de a vindeca, a aflat în genunchii plecați înaintea lui Dumnezeu puterea de a nădăjdui dincolo de hotarele omenești. Totodată, lacrimile lui au devenit mărturie că durerea purtată în iubire și încredințată lui Dumnezeu nu mai este doar suferință, ci începe să se prefacă, prin Har, în cale către vindecare și mântuire.
Rugăciunea tatălui îndurerat: „Doamne, miluiește pe fiul meu!” este strigătul omului care, ajuns la hotarul puterilor sale, își pleacă inima înaintea Celui singur Care poate pătrunde până în adâncul tainei suferinței. În această smerită mărturisire a neputinței se naște începutul credinței adevărate, căci atunci când omul își încredințează durerea iubirii lui Dumnezeu, viața lui devine loc al lucrării Harului dumnezeiesc.
Deopotrivă, tatăl nu cere numai îndepărtarea unei suferințe, ci, fără să o știe încă deplin, cere ca viața copilului să fie reașezată sub lumina și puterea lui Dumnezeu. El a mărturisit înaintea Mântuitorului Hristos că l-a adus pe copil la ucenici, „și n-au putut să-l vindece”. Această neputință a ucenicilor are un înțeles duhovnicesc profund. Omul nu se poate vindeca prin puterea omenească despărțită de Dumnezeu. Nici măcar cel care Îl urmează pe Dumnezeu nu trebuie să creadă că posedă în sine puterea Harului. Ucenicul este vas, nu izvor al Harului. Tot ceea ce săvârșește Biserica se săvârșește prin puterea lui Dumnezeu, iar nu printr-o putere a omului. De aceea, cuvântul Mântuitorului Hristos: „Pentru puțina voastră credință” nu este doar o mustrare, ci și descoperirea condiției oricărei lucrări duhovnicești. Credința este cea care îl deschide pe om către lucrarea lui Dumnezeu.
Fiul lui Dumnezeu a vorbit apoi despre credința „cât un grăunte de muștar”. Imaginea este de o mare finețe duhovnicească. Grăuntele este mic, dar poartă în sine puterea unei creșteri. El nu este mare prin înfățișare, ci prin viața ascunsă pe care o poartă în sine. Tot astfel este și credința adevărată. Ea poate începe într-un suflet aproape zdrobit, într-o rugăciune rostită printre lacrimi. Dar dacă această nădejde în Dumnezeu este păstrată în adâncul inimii și adăpată neîncetat prin rugăciune, pocăință și lucrarea Harului, ea se poate înrădăcina adânc în suflet și poate deveni izvor de întărire, luminare și înnoire a întregii vieți.
Cuvântul Mântuitorului Hristos: „O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?”, este glasul iubirii dumnezeiești. care, văzând inima omului închisă în împietrire, o mustră pentru a o întoarce către Izvorul vieții. „Aduceți-l aici, la Mine!” este chemarea milostivirii care adună înaintea lui Dumnezeu tot ceea ce omul nu mai poate purta singur, iar Domnul, atingând prin cuvânt adâncul robiei, izgonește întunericul, pentru că înaintea luminii Sale nicio putere a răului nu poate rămâne neclintită. Iar copilul, vindecat „din ceasul acela”, a devenit icoana sufletului care, ieșind de sub tirania întunericului și întorcându-se spre Dumnezeu, a aflat nu doar izbăvire de suferință, ci începutul unei vieți înnoite sub lucrarea tainică și sfințitoare a Harului.
Sfântul Evanghelist Matei spune că „atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post”.
Întrebarea ucenicilor: „De ce noi n-am putut să-l scoatem?” descoperă taina neputinței omenești, care, chiar atunci când se află aproape de Mântuitorul Hristos, poate rămâne lipsită de rod dacă inima nu se deschide deplin lucrării Harului, căci puterea nu izvorăște din om, ci din Dumnezeu, iar credința este vasul smerit prin care omul primește această putere.
De aceea, Mântuitorul le-a vorbit despre muntele care se mută din loc și a descoperit taina credinței, care, asemenea unei lumini coborâte în adâncul inimii, poate surpa zidurile nevăzute ale păcatului, ale fricii și ale deznădejdii, pe care puterea omenească le socotește de neclintit. Căci muntele cel mai greu de mutat este acela care s-a ridicat înlăuntrul sufletului, iar când Harul lui Dumnezeu întâlnește o inimă smerită, ceea ce părea de nestrămutat începe să se plece înaintea puterii iubirii dumnezeiești.
Așadar întreaga noastră viață trebuie să se desfășoare sub lumina credinței, ca un drum lăuntric pe care ne îndreptăm în taina comuniunii cu Dumnezeu.
Rugăciunea și postul sunt aripile acestei credințe lucrătoare, prin care mintea se înalță către Dumnezeu, iar inima se curățește de robia patimilor, pentru ca Harul să pătrundă în adâncul ființei și să izgonească întunericul, făcând din suflet un loc al păcii și al prezenței lui Dumnezeu”, a mai spus, spre final, Chiriarhul Râmnicului.
