Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie: „Harul dumnezeiesc nu vindecă numai trupul, ci luminează ochii inimii, pentru ca omul să ajungă la cunoașterea lui Dumnezeu prin împărtășirea de lumina Sa necreată”

Înalpreasfinția Sa a spus în cuvântul de învățătură împărtășit preoților și credincioșilor că „pericopa evanghelică descoperă una dintre cele mai adânci realități ale iconomiei mântuirii: puterea credinței de a primi lucrarea Harului dumnezeiesc și de a transforma omul din interior. Vindecarea celor doi orbi și eliberarea demonizatului mut nu constituie simple manifestări ale atotputerniciei Mântuitorului Hristos, ci sunt semne ale restaurării întregii firi omenești, întunecată prin păcat și readusă la lumină prin întâlnirea cu Dumnezeu.

Cei doi orbi L-au urmat pe Mântuitorul Hristos strigând: „Miluiește-ne pe noi, Fiul lui David!” (Matei IX, 27). Această chemare nu este doar expresia unei nevoi trupești, ci mărturisirea unei credințe vii. Ei L-au numit pe Domnul nostru Iisus Hristos „Fiul lui David”, recunoscând în El pe Mesia cel făgăduit. Înțelegem, așadar, că, înainte ca lumina ochilor să se aprindă, lumina credinței se aprinsese deja în inimile lor.

Sfântul Ioan Gură de Aur observă că Mântuitorul Hristos nu a răspuns imediat cererii lor, ci i-a lăsat să-L urmeze, pentru ca stăruința credinței lor să fie vădită tuturor. De aceea, Sfântul Ioan Hrisostom spune: „Nu întârzie pentru că ar disprețui rugăciunea, ci pentru ca răbdarea lor să arate tăria credinței”. Astfel, această întârziere a răspunsului lui Dumnezeu trebuie privită ca un act al purtării sale de grijă dumnezeiască, pentru ca sufletul să crească în iubire și în încredere.

Întrebarea Mântuitorului: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?” (Matei IX, 28) pare, la prima vedere, surprinzătoare. El, Care cunoștea inimile oamenilor, nu a întrebat pentru Sine, ci pentru ei. Credința trebuie mărturisită, deoarece omul devine părtaș al lucrării dumnezeiești prin libera sa deschidere către lucrarea Harului. De aceea, răspunsul lor a fost simplu și deplin: „Da, Doamne!”

Cuvântul Mântuitorului: „După credința voastră fie vouă!” (Matei IX, 29) evidențiază caracterul personal al răspunsului. Sfântul Maxim Mărturisitorul învață că Dumnezeu lucrează mântuirea împreună cu voința omului, fără a desființa libertatea acestuia, deoarece virtutea nu poate exista fără consimțământul liber al persoanei.
Așadar, nu credința produce minunea prin ea însăși, ci Dumnezeu lucrează prin credința celui care se deschide iubirii Sale. Harul este întotdeauna dar dumnezeiesc, însă omul este chemat la împreună-lucrare cu Dumnezeu.
Totodată, această vindecare arată că lucrarea lui Dumnezeu asupra omului nu este o simplă schimbare exterioară, ci o reașezare a firii omenești în lumina pentru care a fost creată. Omul a fost zidit după chipul lui Dumnezeu și a fost chemat spre asemănarea cu El. Însă, prin păcat, puterile sufletului s-au întunecat, iar mintea, care fusese creată pentru contemplarea lui Dumnezeu, s-a întors spre cele trecătoare și spre cele create în locul Celui Necuprins.
Întreaga tradiție patristică a tâlcuit orbirea ca pe un simbol al întunecării minții prin păcat. Sfântul Maxim Mărturisitorul învăța că păcatul întunecă ochiul sufletului, iar omul începe să vadă creația despărțită de Creator.
După vindecarea orbilor, la Mântuitorul Hristos a fost adus un om mut, stăpânit de demon. Tăcerea sa nu era doar imposibilitatea de a vorbi, ci expresia robiei lăuntrice. Demonul urmărește întotdeauna să rupă dialogul dintre om și Dumnezeu. 
Prin izgonirea demonului, Mântuitorul Hristos a redat omului nu doar glasul, ci capacitatea de comuniune. Omul a început să vorbească din nou pentru că a fost reașezat în relația firească cu Dumnezeu și cu semenii. Sfântul Atanasie cel Mare evidenția faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca firea omenească să fie eliberată din stricăciune și să fie readusă la comuniunea cu Dumnezeu. 
Mulțimile s-au minunat de acestea, însă fariseii au spus: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni” (Matei IX, 34). Aceeași lucrare dumnezeiască a produs reacții opuse, deoarece ochiul inimii poate fi luminat sau întunecat. Sfântul Isaac Sirul afirmă că „inima curată vede mila lui Dumnezeu pretutindeni, iar inima împietrită găsește pricină de împotrivire chiar și în lumină.” Minunea nu constrânge libertatea; ea descoperă dispoziția lăuntrică a celui care o privește.
Pericopa se încheie cu imaginea Mântuitorului Hristos străbătând cetățile și satele, învățând, propovăduind și vindecând. Cele trei lucrări erau, așadar, inseparabile. Învățătura luminează mintea, Evanghelia aprinde credința, iar vindecarea restaurează întreaga ființă. 
Sfântul Dumitru Stăniloae sublinia că Mântuitorul Hristos nu a oferit doar adevăruri despre Dumnezeu, ci a împărtășit viața Sa oamenilor. 
În lumina acestei Evanghelii, fiecare creștin este chemat să se întrebe dacă nu poartă în sine o anumită formă de orbire spirituală: incapacitatea de a vedea lucrarea lui Dumnezeu în viața de fiecare zi, de a recunoaște chipul lui Hristos în aproapele sau de a înțelege sensul încercărilor. Tot astfel, fiecare este chemat să cerceteze dacă glasul rugăciunii nu a fost redus la tăcere de zgomotul lumii sau de împietrirea inimii.
Vindecarea începe acolo unde omul repetă, asemenea orbilor din Evanghelie: „Da, Doamne!” 
Dumnezeu caută inima deschisă lucrării Sale. Iar atunci când omul își pune întreaga nădejde în Dumnezeu, cuvântul Evangheliei rămâne veșnic adevărat: „După credința voastră fie vouă!”
Harul dumnezeiesc nu vindecă numai trupul, ci luminează ochii inimii, pentru ca omul să ajungă la cunoașterea lui Dumnezeu prin împărtășirea de lumina Sa necreată.
Astfel, pericopa evanghelică devine chemarea permanentă la luminarea ochilor sufletului, la eliberarea inimii din robia păcatului și la dobândirea credinței lucrătoare prin iubire, în care omul descoperă că adevărata vedere începe cu vederea lui Dumnezeu în adâncul inimii curate”, a reliefat Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie.