Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie: „Harul Celui Care a umblat pe ape păzește corabia Bisericii prin toate furtunile veacurilor”
„Mărturisirea «Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu!» (Matei XIV, 33) a fost, de fapt, lucrarea Duhului Sfânt în sufletul Sfinților Apostoli. Omul nu poate pătrunde prin puterile sale taina Fiului lui Dumnezeu Celui veșnic. Până la momentul furtunii, Sfinții Apostoli Îl urmaseră pe Mântuitorul Hristos ca pe Învățătorul, ascultaseră cuvintele Lui și văzuseră multe minuni. Dar după ce L-au văzut venind peste ape și după ce au simțit că însăși stihiile ascultau de glasul Lui, credința lor s-a adâncit într-o cunoaștere mai înaltă și au mărturisit Dumnezeirea Sa”, a accentuat Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, duminică, 2 august, la Parohia Câineni II din Protoieria Călimănești.
Înaltpreasfinția Sa a arătat că „înainte de a liniști furtuna de pe mare, Mântuitorul Hristos «S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi» (Matei XIV, 23). Așadar, Cel Care S-a rugat pe munte ne-a deschis calea către Tatăl și ne-a făcut părtași, prin Har, vieții Sale dumnezeiești.
Rugăciunea Mântuitorului descoperă și rostul propriei noastre vieți: suntem chemați să trăim prin comuniunea cu Dumnezeu. Suntem chemați să devenim fii după Har ai Celui Ce este Fiul prin fire. Iar această cale începe în rugăciune, crește prin lucrarea Harului și se împlinește în împărtășirea veșnică din iubirea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh.
Totodată, Mântuitorul S-a retras în singurătate nu pentru a Se îndepărta de lume, ci pentru a o purta în iubirea Tatălui, iar în această retragere tainică se ascunde o adâncă învățătură pentru viața duhovnicească.
În timpul rugăciunii Mântuitorului, Sfinții Apostoli se aflau în mijlocul furtunii pe mare, înfricoșați, ceea ce s-a dovedit a fi un prilej de maturizare duhovnicească.
Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, marea era simbolul mișcării nestatornice a lumii căzute. În acest sens, minunea umblării pe mare a devenit teofanie, pentru că „Cel Care umbla pe ape era Același Care a întemeiat marea și a pus hotarele ei”, cum învață Sfântul Ioan Damaschin.
Totodată, în mijlocul mării învolburate, corabia ucenicilor nu era doar un vas care îi purta dintr-un loc în altul, ci a devenit imagine tainică a Bisericii Mântuitorului Hristos, care călătorește prin veacuri spre limanul Împărăției lui Dumnezeu. Această corabie, înconjurată de valuri și bătută de vânturi potrivnice, cuprinde în ea întreaga taină a vieții creștine: chemarea, încercarea, nădejdea și biruința prin prezența Mântuitorului Hristos.
Biserica este asemenea unei corăbii, pentru că străbate lumea fără a se lăsa cuprinsă de duhul ei. Ea înaintează pe marea istoriei, purtând în ea comoara cea mai de preț: prezența vie a Mântuitorului Hristos. Așa cum ucenicii se aflau în corabie la porunca Domnului, tot astfel Biserica este comunitatea duhovnicească chemată și zidită de Mântuitorul Hristos, însuflețită de lucrarea Duhului Sfânt. De aceea, atunci când Mântuitorul Hristos Se află în corabie, valurile nu o pot birui, pentru că Harul Celui Care a umblat pe ape păzește corabia Bisericii prin toate furtunile veacurilor.
După cu a auzit cuvântul Mântuitorului Hristos, Sfântul Apostol Petru a cerut să meargă pe apă, din dorul de comuniune cu Dumnezeu.
Sfântul Andrei Criteanul a tâlcuit această ieșire din corabie prin icoana sufletului care părăsește siguranțele proprii pentru a-L întâlni pe Dumnezeu: „Credința este mai ușoară decât apa și mai tare decât piatra, căci ea poartă pe cel ce se încredințează lui Dumnezeu”. Însă aceeași credință a devenit șovăitoare atunci când privirea s-a mutat de la Mântuitorul Hristos către puterea furtunii, încât Sfântul Chiril al Alexandriei afirma că „nu vântul l-a scufundat pe Petru, ci puținătatea credinței”.
Cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Doamne, scapă-mă!” (Matei XIV, 30) sunt poate cea mai scurtă, dar și una dintre cele mai adânci rugăciuni ale omului căzut. În acest strigăt se află întreaga dramă a existenței omenești: omul care a dorit să vină către Dumnezeu, omul care a pornit cu îndrăzneală pe calea credinței, dar care, privind la puterea valurilor, a descoperit că fără Dumnezeu nu poate înainta nici măcar un pas.
Sfântul Apostol Petru a fost salvat pentru că Mântuitorul Hristos a fost milostiv. Căderea lui descoperă neputința omului, iar mâna întinsă a Mântuitorului descoperă puterea Harului dumnezeiesc. În acea clipă s-au întâlnesc două realități: slăbiciunea omenească și iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu.
În clipa în care Mântuitorul Hristos S-a urcat în corabie și furtuna a încetat, nu numai marea se liniștește, ci și inimile ucenicilor. Pacea nu era simpla încetare a fricii, ci prezența unei alte vieți înlăuntrul lor. Harul lui Dumnezeu lumina mintea, întărea voința și umplea inimile Sfinților Apostoli de o pace pe care lumea nu o putea da. Din această pace s-a născut și mărturisirea lor: „Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu!”.
Cuvintele Sfinților Apostoli reprezintă începutul unei vieți noi. Ele sunt începutul contemplației, începutul îndumnezeirii după Har și începutul acelei cunoașteri care nu se sfârșește, pentru că Dumnezeu Se dăruiește neîncetat celor care Îl iubesc, iar iubirea lor sporește fără încetare în lumina slavei Sale necreate”, a spus Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie.
