Simpozionul Național „Arhimandritul Ioan de la Hurezi – 300 de ani de la trecerea la cele veșnice”

Evenimentul s-a desfășurat vineri, 12 iunie 2026, la Mănăstirea Hurezi, important centru de spiritualitate, cultură și artă ortodoxă, înscris în patrimoniul mondial UNESCO. Simpozionul a evidențiat contribuția arhimandritului Ioan la dezvoltarea vieții monahale, la consolidarea prestigiului Mănăstirii Hurezi și la păstrarea valorilor spirituale și culturale ale epocii Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu.

Reunind profesori, istorici, teologi și specialiști în istorie și patrimoniu, manifestarea a oferit un cadru de reflecție asupra moștenirii spirituale și culturale lăsate de Arhimandritul Ioan de la Hurezi, la trei secole de la mutarea sa la cele veșnice. Comunicările și dezbaterile au pus în lumină contextul istoric al vremii, rolul marilor ctitorii brâncovenești și contribuția monahismului românesc la păstrarea identității naționale și a valorilor creștine.

În cuvântul transmis în cadrul manifestării, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, a arătat că „împlinirea a 300 de ani de la așezarea arhimandritului Ioan de la Hurezi în nesfârșita comuniune a lui Dumnezeu prilejuiește un moment de profundă reflecție duhovnicească și de recunoștință față de moștenirea spirituală pe care „năstavnicul Hurezilor” a lăsat-o Bisericii Ortodoxe, dar și recunoașterea unei revărsări neîntrerupte a Harului dumnezeiesc, care, dincolo de veacuri, a continuat să rodească în lucrarea și mijlocirea sfinților.

Canonizarea Sfinților Martiri Brâncoveni a așezat în lumină nu doar jertfa și credința neclintită a Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu și a fiilor săi, ci și întregul orizont spiritual, cultural și duhovnicesc al arhimandritului Ioan de la Hurezi, un om al rugăciunii și al slujirii smerite, sfetnic de taină al domnitorului și povățuitor în cele sfinte al familiei domnitoare. Corespondența dintre Sfântul Constantin Brâncoveanu și arhimandritul Ioan, purtată într-un ton familiar, precum și rodnica conlucrare în ctitorirea a numeroase lăcașuri de cult din Oltenia de sub Munte, relevă statura duhovnicească a starețului, părtaș la aceeași chemare spre îndumnezeire și împărtășind aceeași iubire jertfelnică pentru Mântuitorul Hristos și pentru Biserica Sa.

În această strălucită conlucrare și slujire a Bisericii, gândirea, cultura și experiența teologică a arhimandritului Ioan au fost exprimate cu claritate și profunzime prin întocmirea celor optsprezece programe iconografice, prin activitatea scriptoriului și întemeierea bibliotecii Mănăstirii Hurezi, apoi în textele versificate, care, în stilul stufos al secolului, erau încărcate de comparații și paralele antitetice, uneori citând versuri din psalmi, alteori versificând singur, nu lipsit de dibăcie, dar subliniind, cu bune intenții, de fiecare dată, valoarea morală a zidirilor ridicate și al actului în sine al ctitoririi[1].

Descoperind o înțelegere profund duhovnicească a iconografiei ca teologie vizuală, arhimandritul Ioan a relevat o concepție estetică rafinată, pătrunsă de subtilități apologetice și duhovnicești, care au determinat reprezentarea Tainei Sfintei Treimi în naosul Mănăstirii Surpatele, apoi desfășurarea sinaxarului în pronaosul Hurezilor, „Viața adevăratului călugăr” în pridvorul Bolniței „Adormirea Maicii Domnului”, precum și numeroase alte teme duhovnicești, încât programele iconografice nu s-au limitat la o simplă ilustrare a temelor canonice, ci au propus o lectură teologică profundă a istoriei mântuirii, centrată pe taina Întrupării și pe lucrarea sfințitoare a Bisericii.

Totodată, scenele dedicate Pogorârii Duhului Sfânt, Schimbării la Față și Sfintei Euharistii nu sunt simple reprezentări dogmatice, ci adevărate tratate vizuale despre comuniunea omului cu Dumnezeu. Prin bogăția de lumină, prin claritatea compoziției și prin accentul pus pe comuniunea sfinților, exprimau o teologie a luminii necreate, proprie tradiției isihaste, pe care arhimandritul Ioan o cunoștea. Cunoașterea izvora dintr-o lucrare practică, dar și din aceea de povățuitor al isihaștilor din obștea Hurezilor, cărora le-a ctitorit Schitul Sfinții Apostoli, dar și a acelora din Mănăstirea Cozia, unde, alături de chilii, a construit Paraclisul „Tuturor Sfinților” și s-a îngrijit de metocul de la Fedeleșoiu, cunoscut drept școală a rugăciunii lăuntrice. Programele iconografice ale acestora arată clar intenția teologică a arhimandritului Ioan de a pune în centrul catehezei vizuale teologia experienței mistice a luminii necreate, definitorie pentru isihasm.

În acest sens, cu deplină îndreptățire putem afirma că arhimandritul Ioan de la Hurezi a fost „un teolog al spațiului sacru”, care a știut să transpună în arhitectură și iconografie taina rugăciunii neîncetate, prin care a experimentat bucuria  cunoașterii și vederii lui Dumnezeu. De altfel, nu putem vorbi de o obște isihastă la Schitul Sfinții Apostoli de la Hurezi, al cărei stareț să nu cunoască lucrarea Harului dumnezeiesc. Într-o mănăstire în care se cultivă rugăciunea neîncetată, tăcerea și ascultarea, starețul nu este doar un conducător administrativ, ci, mai ales, un părinte duhovnicesc, care a gustat el însuși din roadele rugăciunii și ale luminii lăuntrice, încât, putem afirma, că starețul Ioan a devenit pentru ucenicii săi icoană a lucrării Harului, iar autoritatea sa nu venea doar din cea administrativă, ci din cunoașterea tainică a lucrării Duhului Sfânt. Cel ce nu trăia această lucrare nu putea conduce sufletele pe calea curățirii și a vederii lui Dumnezeu, iar preocupările sale s-ar fi îndreptat cu preponderență doar spre aspecte administrative sau chiar străine de interesele obștii, cum a fost cazul egumenului Ilarion. Or, părinții isihaști au arătat că numai acela care s-a curățit de patimi și a dobândit pacea lăuntrică putea fi părinte al altora. De aceea, obștile isihaste din istoria Bisericii au avut în frunte oameni luminați de Dumnezeu, stareți care, asemenea unor „purtători de lumină”, au transmis din generație în generație experiența personală a Harului.

Un astfel de model l-a reprezentat arhimandritul Ioan de la Hurezi, a cărui viață duhovnicească și lucrare ctitoricească au fost străbătute de conștiința acestei realități: fără cunoașterea harului, orice organizare exterioară a monahismului rămâne searbădă și lipsită de viață. Pentru el, conducerea unei obști nu era o îndeletnicire administrativă, ci o slujire harică, o participare la lucrarea Duhului, Care sfințește și unește sufletele în Hristos.

Suntem încredințați, așadar, că mișcarea isihastă de la Schitul Sfinții Apostoli al Mănăstirii Hurezi nu putea exista fără paternitatea duhovnicească a starețului, pentru că viața duhovnicească a unei obști se aprinde din focul rugăciunii și al cunoașterii mistice a starețului ei.

 Icoană a părintelui care, prin rugăciune, smerenie și discernământ, a devenit călăuză pentru obștile monahale, arhimandritul Ioan a devenit duhovnic al familiei Sfântului Constantin Brâncoveanu. Astfel, cadrul spiritual al Mănăstirii Hurezi era acela  în care teologia, cultura și viața duhovnicească se împleteau într-o armonie deplină, iar arhimandritul Ioan era vestitor tăcut al Evangheliei trăite. Pentru tinerii fii Constantin, Ștefan, Radu și Matei, care frecventau mănăstirile și schiturile din jurul Hurezilor, starețul Ioan reprezenta icoana monahului desăvârșit, un om al lui Dumnezeu, cu ajutorul căruia ei înșiși s-au înscris în rândul ctitorilor, iar cuvintele starețului au rodit în inimile lor până într-acolo, încât au ajunsă să trăiască credința ca libertate și iubire jertfelnică.

 Om de carte, preocupat de păstrarea și transmiterea tezaurului cultural-teologic al Bisericii, arhimandritul Ioan a arătat că erudiția nu este în opoziție cu sfințenia, ci o pregătește, fiind o expresie a minții luminate de Har. Prin sfaturile și exemplul său, starețul Ioan a insuflat tinerilor fii Brâncoveni dragostea de carte, respectul față de tradiție și discernământul teologic, încât aceștia au fost educați nu doar în spiritul nobleții și al diplomației, ci și în lumina culturii creștine răsăritene. În acest sens, panegiricele Sfinților Ștefan și Radu Brâncoveanu oferă adeverirea faptului că adevărata cultură este aceea care zidește sufletul și îl apropie de Dumnezeu.

Chipul arhimandritului Ioan apare însă și ca un simbol al fidelității față de tradiția ortodoxă, rămânând, în contextul transformărilor politice și administrative datorate instaurării domniilor fanariote și apoi a stăpânirii austriece asupra Olteniei, neclintit în duhul Părinților Răsăriteni, făcând din mănăstiri adevărate cetăți ale tradiției ortodoxe și ale spiritualității isihaste. Aici se copiau manuscrise, se scriau tratate teologice, se zugrăveau icoane inspirate de erminia bizantină, toate având menirea de a apăra și mărturisi credința ortodoxă.

În contextul prozelitismului catolic prezent după instaurarea administrației austriece, forma de rezistență cea mai eficientă a obștilor pe care le-a călăuzit duhovnicește a fost rugăciunea și curăția inimii prin lucrarea neîncetată a harului. Cu toate acestea, arhimandritul Ioan nu a ezitat să scrie generalului Steinville, în luna noiembrie a anului 1719, alături de episcopul Damaschin al Râmnicului şi de egumenii  Ştefan de la Bistriţa, Pahomie de la Govora și Ştefan de la Arnota, un memoriu în care să apere drepturile mănăstirilor și ale Episcopiei Râmnicului-Noului Severin.

Se poate observa că buna organizare și formarea duhovnicească a obștilor monahale, de care s-a preocupat arhimandritul Ioan în anii anteriori, au constituit baza supraviețuirii Ortodoxiei sub stăpânirea austriacă. Deși mănăstirile fuseseră lipsite de multe dintre proprietățile și veniturile cu care fuseseră înzestrate de ctitori, prin buna chivernisire a vieții obștești, au arătat că ceea ce nu a putut fi apărat prin arme sau prin calea diplomației, a fost apărat prin tradiția ortodoxă, ale cărei valori au asigurat continuitatea spirituală în acest spațiu românesc.

Arhimandritul Ioan, împreună cu ceilalți egumeni ai mănăstirilor, sub ascultarea episcopilor Râmnicului-Noului Severin, au transmis poporului o credință vie și neclintită într-o epocă de confuzie și înstrăinare politică, devenind, prin frumusețea și strălucirea virtuților sale, un reper pentru trăirea credinței și sfințirea vieții, ancorate în tradiția filocalică a Răsăritului, care au oferit, de altfel, forța lăuntrică de rezistență împotriva influențelor apusene și a încercărilor de unire confesională promovate de autoritățile habsburgice.

Prin ucenicii arhimandritului Ioan, Mănăstirea Hurezi a rămas, chiar și în anii ocupației austriece, un centru de cultură teologică, păstrând moștenirea brâncovenească. Scriptoriul mănăstirii a continuat activitatea de copiere a manuscriselor și de păstrare a textelor liturgice, iar atelierele de pictură și sculptură au perpetuat stilul brâncovenesc, devenit între timp o expresie vizuală a Ortodoxiei românești. În fața unei culturi care tindea să impună alte forme religioase, frumusețea liturgică și artistică a Hurezilor a devenit o formă de mărturisire. Arhitectura, pictura și sculptura mănăstirii nu erau doar expresii estetice, ci forme care proclamau tainic credința Bisericii Ortodoxe.

În tăcerea zidurilor și în solemnitatea slujbelor, moștenirea duhovnicească a arhimandritului Ioan a fost un adevărat mijloc de rezistență prin sfințenie și cultură, arătând că statornicia în credință nu se sprijină pe putere lumească, ci pe prezența Harului dumnezeiesc.

În plan misionar, ucenicii arhimandritului Ioan au devenit un punct de sprijin pentru preoții și credincioșii din satele oltene, oferindu-le îndrumare spirituală și ajutor material. Prin slujbe, prin predică și prin exemplul vieții monahale, obștea hurezeană a contribuit la păstrarea unității credinței și la menținerea unui spirit de solidaritate ortodoxă, în ciuda schimbărilor politice.

Prin ucenicii formați aici, atmosfera duhovnicească cultivată de arhimandritul Ioan s-a răspândit în întreaga Oltenie, ajungând până la mănăstirile din Ardeal, unde a întărit conștiința identității ortodoxe a românilor aflați sub presiunea uniației.

Chipul arhimandritului Ioan de la Hurezi s-a impus în conștiința monahismului românesc drept un model de viețuire isihastă, de îndrumător duhovnicesc și de bun chivernisitor al obștilor monahale. Sub îndrumarea sa, mănăstirile și schiturile din jurul Hurezilor s-au constituit într-o familie duhovnicească unită, întemeiată pe ascultare, smerenie și rugăciune neîncetată.

Această moștenire spirituală a fost transmisă de la o generație la alta, iar în conștiința obștii monahale, autoritatea arhimandritului Ioan nu s-a sprijinit pe puterea administrativă, ci pe sfințenia vieții și pe experiența sa duhovnicească. A fost părintele care a știut să îmbine blândețea cu fermitatea, îndrumarea cu libertatea, rugăciunea cu înțelepciunea, cultura cu smerenia, rânduiala exterioară cu lucrarea lăuntrică a Harului. Nu a despărțit rugăciunea de muncă, contemplația de responsabilitate, ci le-a împletit într-o armonie deplină, asemenea stareților cu viață sfântă.

A dorit ca toate lucrările sale - ctitorii, îndrumări, programe iconografice – să fie mărturii ale lucrării lui Dumnezeu, iar această discreție a devenit semn al autenticității sale duhovnicești.

Astfel, chipul său s-a întipărit adânc în memoria monahismului românesc ca model de stareț înțelept și de păstor luminat de Harul dumnezeiesc, un sfânt al ascultării, al discernământului și al iubirii lucrătoare.

Printr-un corolar de daruri duhovnicești, cultivate în tăcere, în rugăciune și în slujirea neobosită a lui Dumnezeu și a obștii sale, arhimandritul Ioan de la Hurezi rămâne pentru veșnicie o prezență luminoasă în istoria Arhiepiscopiei Râmnicului, încredințându-ne că sfințenia este măsura firească a vieții în Hristos”.