„Învierea Domnului arată adâncimea iubirii lui Dumnezeu, dar și a atotputerniciei Sale, ca împlinire a dumnezeieștii iconomii”

Chiriarhul Râmnicului a arătat că „Învierea Domnului arată adâncimea iubirii lui Dumnezeu, dar și a atotputerniciei Sale, ca împlinire a dumnezeieștii iconomii. Această aleasă și sfântă prăznuire este revărsarea de lumină a Veșnicului Dumnezeu, care, în acest timp al înnoirii, umple întreaga zidire de mireasma sfințeniei, împărtășindu-ne darul vieții și al nemuririi.
Domnul slavei, Cel Ce era fără de moarte, pentru mân-tuirea noastră făcându-Se ascultător Tatălui până la moartea pe Cruce, a fost așezat în mormânt și S-a pogorât întru cele mai de jos ale pământului, iar de acolo, cu moartea pe moarte călcând, a sfărâmat încuietorile iadului și a deschis porțile Raiului, făcându-ne fii ai Învierii și dăruindu-ne viaţă veşnică.
Fiul lui Dumnezeu a înnoit şi a îndumnezeit firea umană întărită şi restaurată prin jertfa pe Cruce și S-a făcut începătura învierii noastre, Lumina și Sfințirea omului, pentru a ne reașeza într-o legătură sfântă cu Dumnezeu, întrucât „nu era cu putinţă altuia să rezidească în om exis-tenţa după chipul lui Dumnezeu decât Chipul Tatălui, după cum arată Sfântul Atanasie cel Mare. Şi nu era cu putinţă altuia să facă, prin înviere, pe muritor nemuritor, decât Cel Ce era Însăşi Viaţa, adică Domnul nostru Iisus Hristos. El a adus şi jertfa pentru toţi, dând templul Său spre moarte (Evrei IX, 12, 24), ca să facă pe toţi nevinovaţi şi iertaţi de neascultarea de la început (Apocalipsa XII, 9) şi să Se arate totodată mai înalt decât moartea”. 
Deși a fost mort cu trupul, în acelaşi timp era dătător de viaţă şi izvor de nestricăciune, ca Unul Care a biruit legile firii stricăcioase și a săvârșit această tainică lucrare a nemuririi. Însă trupul asumat de Mântuitorul nu putea să rămână muritor pentru că era Locaș al Vieții și, prin Înviere, viața nouă a lui Dumnezeu trebuia să intre în firea omenească și să o înnoiască. Astfel, „după ce a înviat din morţi, călcând moartea şi prădând iadul, spunând celor din legături: „Ieşiţi!” și celor din întuneric: „Luminaţi-vă!” (Isaia XLIX, 9), a înfrumuseţat din nou prin Duhul firea omului ca la începutul neamului şi a zidit-o din nou spre sfinţenie”.
Din iubire de oameni, Mântuitorul Hristos a primit Jertfa și Moartea, pentru ca „să se desfiinţeze în El legea stricăciunii oamenilor şi să-i ducă din nou din moarte la viaţă, mistuind, prin trupul pe care Și l-a însuşit şi prin harul Învierii, moartea lor, asemenea unei trestii mistuite de foc”. De aceea, ,,Hristos Domnul nu rămâne în starea morții decât atât cât să se vadă că a murit cu adevărat, adică până a treia zi. Unirea deplină ca om cu Tatăl prin jertfă Îi aduce fără întârziere starea de Înviere. Aceasta arată că nu se ajunge la înviere fără a se trece prin moarte ca jertfă, pentru că starea la care se ajunge prin moartea ca jertfă e una de unire deplină cu Dumnezeirea, deci cu totul superioară celei trăite în trupul muritor. Învierea lui Hristos prevestește deplina ,,trecere” de la viața robită legilor naturii în starea actuală, la viața din Dumnezeu, în care materia va fi ridicată peste legile care o robesc și prin care robește pe om”.
Prin Înviere, Viața a zdrobit puterea morții pentru că Fiul lui Dumnezeu era Însăși „Învierea și Viața” (Ioan XI, 25), Cel Care a adus răscumpărarea din păcat pentru neamul omenesc. Rupând legăturile morţii, Mântuitorul Hristos S-a întors la viaţa care era a Sa ca Dumnezeu, revărsând asupra noastră lumina cea neapropiată a Învierii. Astfel, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, „ceea ce este muritor a fost înghițit de Viață” (II Corinteni V, 4).  Totodată, ne încredințăm de faptul că Domnul nostru Iisus Hristos, „desfiinţând prin înviere stăpânirea morţii, nu Şi-a procurat învierea Sieşi, întrucât este Cuvântul şi Dumnezeu, ci ne-a dat această binecuvântare nouă, prin Sine şi în Sine”. Din firea Sa umană deplin îndumnezeită, Fiul lui Dumnezeu revarsă asupra noastră puterea care umple totul de slavă divină, pentru ca să ne dea împărăția cea nestricăcioasă și viața veșnică. Însă darurile Învierii pot sălășlui în inimile noastre în chip deosebit, ca arvună a vieții veșnice, atunci când sunt experiate prin rugăciune, asceză, participarea la viața liturgică a Bisericii și râvnă pentru Dumnezeu încât, în acest sens, Sfântul Simeon Noul Teolog arată că „sufletește ne facem fără nicio îndoială părtași încă de acum ai bunătăților viitoare, adică nestricăcioși și nemuritori și fii ai lui Dumnezeu și fii ai luminii și fii ai zilei și moștenitori ai Împărăției Cerurilor, ca purtându-o pe aceea înăuntrul nostru” (Luca XVII, 21).
„Înviat-a Hristos și se bucură îngerii! Înviat-a Hristos și viața stăpânește! Intrați toți întru bucuria Domnului nostru!”, îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur.