Manifestări comemorative închinate Voievodului Mircea cel Bătrân la Mănăstirea Cozia

În ziua comemorării Domnitorului Mircea cel Bătrân, Părintele Mercurie Daniel Apostol, Vicarul Administrativ al Arhiepiscopiei Râmnicului, a săvârșit slujba parastasului în ctitoria voievodală de la Mănăstirea Cozia, la finalul căreia a avut loc prezentarea antologiei „Colocviile Mircea cel Bătrân”, coordonator Puiu Răducan.

Părintele vicar a transmis cuvântul de binecuvântare al Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, care a evidențiat Contribuția Voievului Mircea cel Bătrân la consolidarea identității naționale, ca premisă a înfăptuirii unității statale și a dobândirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române:

„Comemorarea Voievodului Mircea cel Bătrân la împlinirea a 607 ani de la mutarea sa la cele veșnice așază înaintea ochilor noștri sufletești chipul unui domnitor român profund credincios, nestrămutat în credința sa, care, la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul celui de-al XV-lea, a consolidat identitatea națională în spațiul balcanic, asigurând autonomia sub dominația otomană.

Acest statut, deși poate fi privit drept al unei relative independențe, însemna, practic, păstrarea unor instituții fundamentale pentru statalitate: domnia și Biserica, deopotrivă cu deplina libertate a dezvoltării spirituale, economice şi culturale pe plan intern, și posibilitatea realizării unor alianțe pe plan extern.

Cronicile vremii ne încredințează că acest „Mare Voievod și domn al Ungrovlahiei” a trebuit să-şi apere cu orice preț neatârnarea țării, sprijinind Biserica prin asigurarea unei sporite autonomii și contribuind la creşterea evlaviei populare față de cele sfinte. Fără eforturile sale pentru neatârnare, remarca istoricul Dan Zamfirescu, „nu ar fi existat (începând cu secolul al XV-lea) niciun domn, nici mare, nici mic, nici viteaz, nici cumplit, nici în altfel! O Ţară românească transformată în provincie otomană în 1395 (şi toate semnele sunt că Baiazid de acea venise cu cea mai puternică armată ridicată vreodată, până atunci, de Imperiul otoman) ar fi curmat în faşă destinul Moldovei şi l-ar fi pecetluit pe al Transilvaniei”[1].

I se recunoaște Voievodului Mircea, astfel, destoinica activitate, desfășurată pe plan politic, militar, cultural și religios, care l-au consacrat în istoriografie și în conștiința poporului român drept una dintre cele mai însemnate personalități ale trecutului nostru, un neîntrecut strateg, harnic, gospodar şi ctitor de locaşuri sfinte, lăsând urmaşilor săi o țară bine organizată şi un prestigiu de invidiat între celelalte popoare. În acest sens, Academicianul Ioan Aurel Pop, îl descrie pe Mircea cel Bătrân drept „primul voievod român care a organizat apărarea țării față de pericolul venit din sud. Înainte de aceasta, el a dat avânt economiei țării, a încurajat agricultura şi meşteşugurile, a întărit comerțul. Dispunând de o armată puternică şi instruită şi de soli bine pregătiți, domnul a alăturat țării sale noi teritorii, situate în Transilvania, în sudul Moldovei şi chiar la sud de Dunăre.  Singur sau ajutat de alte forțe creştine, domnul român a obținut o seamă de victorii contra turcilor şi a reuşit să facă respectată țara sa peste hotare. El a încheiat tratate (sub forma consacrată a vasalității) cu Ungaria şi Polonia şi, după moartea sultanului Baiazid, a intervenit în statul otoman pentru a pune pe tron un credincios al său. La începutul secolului al XV-lea, Mircea a fost un timp cel mai important conducător din zonă, un adevărat arbitru al situației din Balcani. S-a îngrijit şi de soarta românilor din Transilvania. Pe cei din Banatul de est (Severin), din zona Sibiului (Ţara Amlaşului) şi din Ţara Făgăraşului i-a cuprins chiar în țara sa, iar bisericile ortodoxe din Ardeal au fost puse sub ascultarea Mitropoliei Ţării Româneşti”[2].

O lucrare „măreață şi bine chibzuită”[3], spunea A. D. Xenopol, în care, alături de asigurarea fastului Curții Domnești, încât putea sta alături de cei mai străluciți monarhi ai Europei, esențială a fost cultivarea elementelor identității românești, ce supraviețuise aproape necunoscută secole de-a rândul, până în veacul al XIV-lea. Pentru aceasta este pomenit în rândul ctitorilor de țară, cum, pentru veșnicie, va fi pomenit drept ctitor al Mănăstirii Cozia, care a devenit un chivot al credinței, ca un mare dar oferit culturii și spiritualității românești.

Arhitectura și pictura Mănăstirii Cozia, cu sobrietatea și armonia formelor și a culorilor, au rămas, prin păstrarea frescelor originale din pronaos, un adevărat testament al artei bizantine, însă, prin libertatea de administrare a proprietăților și privilegiilor conferite de voievodul acestui stat încă tânăr la acea vreme, prin neîngăduirea niciunui amestec jurisdicțional din afară, dar mai ales prin participarea egumenilor la alegerea ierarhilor, a rămas dovada vie a existenței unei autonomii a Bisericii Românești, recunoscută abia în secolul al XIX-lea.

Această autonomie a Bisericii Românești, prezentă de facto din veacul al XIV-lea, a creat premisele formării aici, la Mănăstirea Cozia, a unei comunități ce s-a consacrat printr-o puternică maturitate duhovnicească, dar și prin modul în care și-a împlinit responsabilitățile pe plan administrativ, social, cultural și artistic. Descoperim, așadar, o împlinire testamentară a actului ctitoricesc, care a avut menirea răspândirii în istorie a miresmei veșniciei, dar și o însemnată contribuție la păstrarea neclintită a credinței, însuflețită de frumusețea necontenită a rugăciunii, de permanenta săvârșire a Sfintei Liturghii și de pomenirea ctitorului Mircea.

Privind în acest an omagial lucrarea Bisericii Românești pentru dobândirea autocefaliei și a statutului de patriarhie, suntem îndatorați să amintim că din obștea Mănăstirii Cozia au fost aleși treisprezece mitropoliți: zece mitropoliți ai Țării Românești, un mitropolit al Basarabiei, un mitropolit al Olteniei și un mitropolit al Ardealului, cărora s-au alăturat nouă episcopi. Lucrarea acestora a reprezentat un act de slujire jertfelnică și de totală dăruire pentru afirmarea autonomiei Bisericii Românești, oferind, totodată, un sprijin important Ortodoxiei din toate țările răsăritene ocupate de otomani.

Această lucrare misionară rămâne o elocventă mărturie a faptului că autonomia de care s-a bucurat Ortodoxia românească între veacurile al XIV-lea și al XIX-lea a constituit cadrul prielnic pentru manifestarea unei coresponsabilități instituționale, duhovnicești și sociale, dar și faptul că această independență a permis o dezvoltare firească a  structurilor administrative și ierarhice, astfel încât, momentul recunoașterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române din anul 1885 nu a fost unul al începutului, ci al confirmării unei stări de fapt, ce a dăinuit veacuri la rând, însă care nu a putut fi împlinit înaintea realizării unității statale.

De aceea, privim mormântul Voievodului Mircea cel Bătrân nu ca pe un depozitar al osemintelor ctitorului așezământului monahal, ci ca un simbol al unei permanente învigorări a dorinței de împlinire a idealurilor  poporului român.

Rugăm pe Dumnezeu să așeze sufletul Voievodului Mircea cel Bătrân în ceata aleșilor Săi, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit în lumina slavei dumnezeiești!”