Spiritualitatea euharistică în scrierile Sfântului Ambrozie, Episcopul Mediolanului

Spiritualitatea euharistică în cadrul general al gândirii teologice ambroziene este strâns legată de spiritualitatea cuvântului: pâinea cuvântului scripturistic este o pregătire pentru primirea Trupului și Sângelui Mântuitorului Iisus Hristos ca pâine a vieții celei veșnice, fapt dovedit și de faptul că Liturghia Cuvântului precedă Liturghia Euharistică, însă doar primirea în noi a lui Hristos Cel Înviat ne deschide ochii minții pentru a înțelege cuvântul Scripturii, cum vedem din fragmentul biblic care relatează drumul către Emaus, așa încât cateheza patristică este eminamente euharistică; explicarea Cuvântului biblic și înțelegerea Lui se face numai prin Hristos euharistic.

Sfântul Ambrozie al Mediolanului, în scrierile sale, aprofundează coordonatele biblice ale spiritualității euharistice, accentuând necesitatea desei împărtășiri și a pregătirii cu seriozitate pentru primirea acestei Sfinte Taine. El a fost influențat de către teologia euharistică a Părinților Răsăriteni, pe care i-a studiat cu acrivie după hirotonia lui ca episcop de Mediolanum.

Pâinea scipturistică – pâinea euharistică

Pentru Sfântul Ambrozie, Scriptura este „Trupul Fiului lui Dumnezeu”, la fel ca Biserica sau Euharistia[1], astfel că Scriptura nu este constituită dintr-o simplă înşiruire de cuvinte, ci cuvinte care au o substanţă a lor: „Cuvântul lui Dumnezeu, într-adevăr, este substanţa vitală, cu care se hrăneşte sufletul nostru [...] şi după care îşi reglează comportamentul [...]. Prin Cuvântul lui Dumnezeu şi sub acţiunea harului Său, sufletul nostru este întărit”[2].

Cuvântul divin posedă o funcţie analoagă celei a Euharistiei, deoarece hrăneşte omul, transformându-l; comentând versetul scripturistic în care se spune că omul nu trăieşte doar cu pâine, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu, Sf. Ambrozie constată că: “Într-adevăr, cuvântul este o hrană”[3]. “Cuvântul mistic al Sfintelor Scripturi este o pâine care deschide inima omului [...], ca şi vinul, cuvântul are o savoare specială”[4]. Tema cuvântului și a pâinii ocupă un loc important în gândirea sacramentală a Sfântului Ambrozie[5]. “Purtător al voinței divine, cuvântul, nu doar descoperă planul mântuirii, ci el este ca o mană duhovnicească pe care trebuie să o asimilăm, o pâine pe care trebuie să o frângem înainte de a lua pâinea, Trupul lui Hristos, oferită pe masa Jertfei, în cursul aceleași slujiri liturgice”[6].

Cuvântul lui Dumnezeu poate produce în sufletul celui hrănit cu acesta o stare extatică numită de Sfântul Ambrozie „sobria ebrietas” (beţie trează), expresie întâlnită şi în scrierile lui Filon şi ale lui Origen. Sobria ebrietas corespunde unei chemări a Bisericii, care prin vocea Scripturii, ne cheamă către bucuria harică: “Vrei să mănânci, vrei să bei? Vino la ospăţul înţelepciunii, care-i invită pe toţi cu mare vestire [...] această beţie ne face cumpătaţi; aceasta este beţia harului, nu cea provenită din băutură. Ea naşte bucurie, nu clătinare pe picioare”[7]. Aşa cum vinul poate înlătura slăbiciunea trupului (1 Timotei 5, 23), aşa şi Cuvântul lui Dumnezeu poate înlătura orice slăbiciune a sufletului omului[8].

Sfânta Scriptură este o mare fără sfârșit în care se revarsă toate râurile, care cuprinde în ea înțelesuri adânci și tainice[9]. Ea este lucrare a harului dumnezeiesc spre vindecarea omului de păcat: “[…] toată Scriptura dumnezeiască este însuflețită de harul lui Dumnezeu […], este un medicament sigur pentru mântuirea omului (medicina quaedem salutis humanae)”[10]. Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură este un adevărat remediu împotriva lâncezelii și a tristeții; el apără sufletul de somn și de apatie[11]. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie obiectul rugăciunii neîncetate; întreaga noastră viață trebuie să fie așezată sub acest semn[12].

Sfânta Euharistie - medicamentul sufletelor şi trupurilor noastre

Spiritualitatea euharistică constituie una dintre temele centrale ale învățăturii Sfântului Ambrozie, Sfânta Euharistie fiind temelia creșterii duhovnicești a creștinilor. Sfânta Împărtășanie este dată spre creşterea duhovnicească şi dobândirea vieţii veşnice: „nu este, aşadar, hrană trupească, ci duhovnicească. De aceea, şi Apostolul spune despre preînchipuirea ei simbolică: «Fiindcă părinţii au mâncat hrană duhovnicească şi au băut băutură duhovnicească» (I Corinteni 10, 3-4). Căci trupul lui Dumnezeu este trup duhovnicesc: este trupul Duhului dumnezeiesc; fiindcă duh este Hristos, după cum citim: «Duh înaintea feţei noastre este Hristos Domnul» (Ieremia 4, 20)”[13].

Sfânta Împărtășanie are ca scop iertarea păcatelor și dobândirea vieții veșnice, lucru accentuat în De Sacramentis: „Ce este mai mare, mana cerească sau Trupul lui Hristos? Cu siguranță că Trupul lui Hristos, Care este și făcătorul cerului. Apoi, cel care a mâncat mană a murit; cel care va mânca acest Trup va dobândi iertarea păcatelor și nu va muri niciodată (non morietur in aeternum)”[14]. Câteva rânduri mai jos, Sfântul Ambrozie, în aceeași scriere, spune că cel care păcătuiește are nevoie de un remediu, de un medicament, pentru păcatele sale și anume de Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos: „Eu care păcătuiesc în fiecare zi, în fiecare zi am nevoie și de medicament (Qui semper pecco, semper debeo habere medicinam)”[15]. Putem constata cu ușurință concordanța dintre aceste texte și cele ale Sfinților Părinți Răsăriteni, îndeosebi Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Ioan Gură de Aur etc. Sfântul Ambrozie deseori revine asupra acestei teme, accentuând faptul că Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos nu se dă pentru vrednicia noastră, pentru că nimeni nu este vrednic de un dar atât de mare, ci ni se dă ca medicament pentru tămăduirea noastră de rănile păcatului: „Așadar, tu auzi zicându-se că de fiecare dată când săvârșim Jertfa, retrăim moartea Domnului, Învierea și Înălțarea Sa, la fel și iertarea păcatelor, și nu primești zilnic pâinea vieții”[16].

Cel ce se împărtăşeşte cu Sfintele Taine, se face părtaş firii dumnezeieşti a Mântuitorului Hristos: „Iar tu, care primeşti Trupul, prin acea hrană te împărtăşeşti din firea Lui dumnezeiască (Et tu qui accipis carnem, divinae eius substantiae in illo participaris alimento)”[17].

Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului îl face pe credincios părtaş Împărăţiei lui Dumnezeu: „Apoi a arătat că prin Hristos ni s-a dat nu numai dreptul întoarcerii în Rai, dar şi cinstea Împărăţiei cereşti, prin împărtăşirea cu Trupul lui Hristos. De aceea să nu te îndoieşti de putinţa ridicării la cer, dacă ştii că tovărăşia cu Trupul lui Hristos te face părtaş Împărăţiei cereşti. Prin Sângele Lui s-a făcut împăcarea tuturor celor de pe pământ sau din cer prin apostolii, proorocii şi preoţii săi, prin adunarea şi întărirea tuturor neamurilor”[18].

Sfintele Taine îl curăţesc pe credincios de orice întinăciune: „Vezi că te-ai curăţit de orice păcat, fiindcă greşelile tale au fost şterse”[19]. Însă primirea Sfintei Împărtăşanii necesită o pregătire specială şi e firesc ca preotul să nu o dea celor ce nu sunt pregătiţi pentru aceasta: „unii cer pocăinţa pentru că ar voi să li se dea pe dată înapoi Sfânta Împărtăşanie. Aceştia nu doresc să se dezlege atât de mult, pe cât îi leagă preotul. Pentru că nu îşi uşurează cugetul lor, ci îl împovărează pe cel al preotului, căruia i s-a poruncit: «Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor» (Matei VII, 6), adică: nu trebuie dată unirea cu Sfânta Împărtăşanie celor întinaţi de necurăţii”[20]. Scrierile exegetice ale Sfântului Ambrozie relevă același punct de vedere: pe de o parte comuniunea euharistică aduce iertarea păcatelor, pe de altă parte, doar cei curățiți de păcate pot participa la ospățul euharistic: „Cu alte cuvinte această pâine a devenit hrana sfinților. Ba putem primi chiar pe Domnul Însuși: «Eu sun pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care dacă mănâncă cineva, nu moare» (Ioan 6, 48-50). Iar pentru ca să nu-și închipuie cineva că a vorbit aici de moarte care vine din despărțirea sufletului de trup și pentru ca, pe bună dreptate, să nu se îndoiască dacă ar ști că și Sfinții Apostoli au murit de o astfel de moarte, Mântuitorul adaugă: «Eu sunt Pâinea cea vie, Care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci» (Ioan 6, 51). Și aceasta înseamnă că nu despre viața trecătoare, am vorbit înainte și nici despre moartea din viața pământească, ci despre aceea prin care, chiar dacă cineva va fi murit, dacă totuși va fi gustat din pâinea Mea, va fi viu în veci. Căci acela a gustat cu adevărat din ea, care s-a cercetat pe sine; iar cine a primit, acela nu va muri de o moarte ca a păcătoșilor, pentru că pâinea aceasta este tocmai iertarea păcatelor”[21].

„Atunci stai aproape ca să primești întărirea ta, ca să mănânci Trupul Mântuitorului Iisus, în care este iertarea păcatelor, cererea împăcării dumnezeiești și adăpostul veșnic”[22].

Cel ce a păcătuit şi nu este vrednic să se împărtăşească cu Sfintele Taine trebuie să se curăţească prin Taina Mărturisirii şi aşa să se împărtăşească: «Deci dacă cineva care a săvârşit ticăloşii tăinuite şi totuşi pentru Hristos face pocăinţă din inimă, cum primeşte răsplata aici, dacă nu e primit iarăşi la împărtăşire? Eu voiesc ca cel vinovat să nădăjduiască iertarea, să o ceară cu lacrimi, să o ceară cu tânguire, să o ceară prin plângerea a tot norodul, să se roage fierbinte pentru iertare. Şi când i-a fost amânată primirea Împărtăşaniei şi a doua şi a treia oară, să creadă că s-a rugat nepăsător şi să-şi înteţească plânsul, ca după aceea să se întoarcă arătându-se vrednic de mai multă milă»[23]; «Chiar şi celor vinovaţi de cele mai mari fărădelegi li s-a încredinţat, dar, în chip vădit, prin propovăduirea Domnului, darul înnoitor al Tainei Cereşti, dacă fac pocăinţă din toată inima şi-şi mărturisesc neşovăielnic păcatul»[24].

[1] «Corpus ejus traditiones sunt scripturarum. Corpus ejus ecclesia est […]; in omnem ecclesiam, quae Christi corpus est»;  Expositio Evangelii secundum Lucam, VI, 33-34; PL 15, 1763B;Ambroise de Milan, Traité sur l`Évangile de S. Luc,  vol. 1, Introduction, traduction et notes par Dom Gabriel Tissot, col. “Sources Chrétiennes”, vol. 45, Les Éditions du Cerfs, Paris, 1956, p. 240.