Învierea Domnului, Sărbătoare a sărbătorilor și Praznic al praznicelor

Preacuvioși și Preacucernici Părinți, 
Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Hristos a înviat!
Lumina cea neînserată și veșnică, ce izvorăște din mormântul gol și dătător de viață al Domnului, dă mărturie întregii lumi despre Viața cea nouă împărtășită prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu.
Învierea Domnului arată adâncimea iubirii lui Dumnezeu, dar și a atotputerniciei Sale, ca împlinire a dumnezeieștii iconomii. Această aleasă și sfântă prăznuire este revărsarea de lumină a Veșnicului Dumnezeu, care, în acest timp al înnoirii, umple întreaga zidire de mireasma sfințeniei, împărtășindu-ne darul vieții și al nemuririi.
Domnul slavei, Cel Ce era fără de moarte, pentru mân-tuirea noastră făcându-Se ascultător Tatălui până la moartea pe Cruce, a fost așezat în mormânt și S-a pogorât întru cele mai de jos ale pământului, iar de acolo, cu moartea pe moarte călcând, a sfărâmat încuietorile iadului și a deschis porțile Raiului, făcându-ne fii ai Învierii și dăruindu-ne viaţă veşnică.
Fiul lui Dumnezeu a înnoit şi a îndumnezeit firea umană întărită şi restaurată prin jertfa pe Cruce și S-a făcut începătura învierii noastre, Lumina și Sfințirea omului, pentru a ne reașeza într-o legătură sfântă cu Dumnezeu, întrucât „nu era cu putinţă altuia să rezidească în om exis-tenţa după chipul lui Dumnezeu decât Chipul Tatălui, după cum arată Sfântul Atanasie cel Mare. Şi nu era cu putinţă altuia să facă, prin înviere, pe muritor nemuritor, decât Cel Ce era Însăşi Viaţa, adică Domnul nostru Iisus Hristos. El a adus şi jertfa pentru toţi, dând templul Său spre moarte (Evrei IX, 12, 24), ca să facă pe toţi nevinovaţi şi iertaţi de neascultarea de la început (Apocalipsa XII, 9) şi să Se arate totodată mai înalt decât moartea”(1). 
Deși a fost mort cu trupul, în acelaşi timp era dătător de viaţă şi izvor de nestricăciune, ca Unul Care a biruit legile firii stricăcioase și a săvârșit această tainică lucrare a nemuririi. Însă trupul asumat de Mântuitorul nu putea să rămână muritor pentru că era Locaș al Vieții și, prin Înviere, viața nouă a lui Dumnezeu trebuia să intre în firea omenească și să o înnoiască. Astfel, „după ce a înviat din morţi, călcând moartea şi prădând iadul, spunând celor din legături: „Ieşiţi!” și celor din întuneric: „Luminaţi-vă!” (Isaia XLIX, 9), a înfrumuseţat din nou prin Duhul firea omului ca la începutul neamului şi a zidit-o din nou spre sfinţenie”(2).
Din iubire de oameni, Mântuitorul Hristos a primit Jertfa și Moartea, pentru ca „să se desfiinţeze în El legea stricăciunii oamenilor şi să-i ducă din nou din moarte la viaţă, mistuind, prin trupul pe care Și l-a însuşit şi prin harul Învierii, moartea lor, asemenea unei trestii mistuite de foc”(3). De aceea, ,,Hristos Domnul nu rămâne în starea morții decât atât cât să se vadă că a murit cu adevărat, adică până a treia zi. Unirea deplină ca om cu Tatăl prin jertfă Îi aduce fără întârziere starea de Înviere. Aceasta arată că nu se ajunge la înviere fără a se trece prin moarte ca jertfă, pentru că starea la care se ajunge prin moartea ca jertfă e una de unire deplină cu Dumnezeirea, deci cu totul superioară celei trăite în trupul muritor. Învierea lui Hristos prevestește deplina ,,trecere” de la viața robită legilor naturii în starea actuală, la viața din Dumnezeu, în care materia va fi ridicată peste legile care o robesc și prin care robește pe om”(4).
Prin Înviere, Viața a zdrobit puterea morții pentru că Fiul lui Dumnezeu era Însăși „Învierea și Viața” (Ioan XI, 25), Cel Care a adus răscumpărarea din păcat pentru neamul omenesc. Rupând legăturile morţii, Mântuitorul Hristos S-a întors la viaţa care era a Sa ca Dumnezeu(5), revărsând asupra noastră lumina cea neapropiată a Învierii. Astfel, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, „ceea ce este muritor a fost înghițit de Viață” (II Corinteni V, 4).  Totodată, ne încredințăm de faptul că Domnul nostru Iisus Hristos, „desfiinţând prin înviere stăpânirea morţii, nu Şi-a procurat învierea Sieşi, întrucât este Cuvântul şi Dumnezeu, ci ne-a dat această binecuvântare nouă, prin Sine şi în Sine”(6). Din firea Sa umană deplin îndumnezeită, Fiul lui Dumnezeu revarsă asupra noastră puterea care umple totul de slavă divină, pentru ca să ne dea împărăția cea nestricăcioasă și viața veșnică. Însă darurile Învierii pot sălășlui în inimile noastre în chip deosebit, ca arvună a vieții veșnice, atunci când sunt experiate prin rugăciune, asceză, participarea la viața liturgică a Bisericii și râvnă pentru Dumnezeu încât, în acest sens, Sfântul Simeon Noul Teolog arată că „sufletește ne facem fără nicio îndoială părtași încă de acum ai bunătăților viitoare, adică nestricăcioși și nemuritori și fii ai lui Dumnezeu și fii ai luminii și fii ai zilei și moștenitori ai Împărăției Cerurilor, ca purtându-o pe aceea înăuntrul nostru” (Luca XVII, 21) (7).
„Înviat-a Hristos și se bucură îngerii! Înviat-a Hristos și viața stăpânește! Intrați toți întru bucuria Domnului nostru!”, îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur (8). 

Iubiți fii și fiice duhovnicești, 
Astăzi toate s-au umplut de lumină. Cerul și pământul s-au umplut de Lumina slavei Sale, cele create întru Hristos au fost răscumpărate în Hristos, iar noi prăznuim și ne închinăm Învierii Celei de a treia zi, cunoscând că prin rănile Lui toţi ne-am vindecat. Prin iubirea Sa dumnezeiască, suntem chemaţi să ne unim cu El, să ne împărtășim de Harul Său, căci „Domnul a dăruit prin trupul Lui şi trupului nostru învierea şi nestricăciunea, care urmează după Înviere, făcându-ni-Se însăşi pârga învierii, a incoruptibilităţii şi a nepătimirii”(9) din Împărăția lui Dumnezeu, cum învață Sfântul Ioan Damaschin. Fiul lui Dumnezeu a devenit, deopotrivă, început al Învierii și chezășie a Învierii celei de obște, întrucât El „trăieşte” ca Persoană din veci şi până în veci (10) și propovăduieşte prezenţa lui Dumnezeu în însăşi existenţa umană, chemându-ne spre a ne ridica din moartea păcatului și a învia duhovnicește împreună cu El.
Așadar, în „Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare! Căci din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă!” (11). Această trecere este prilej de aleasă prăznuire, însă una duhovnicească, spre lucrarea harului, căci bucuria Învierii se împlinește în odihna iubirii lui Dumnezeu, care se pogoară peste toată făptura, spre a ne așeza într-o legătură sfântă cu El. Sărbătoarea transcede pe cele materiale și preînchipuie pe cele spirituale și este „însăși strălucirea curată a sufletului, cunoașterea lucrurilor dumnezeiești și cerești” (12). Ca atare, prăznuirea nu este deplină decât atunci când cea văzută, materială, se împletește cu cea spirituală, punând accent pe prăznuirea duhovnicească, pentru că: „dacă vei prăznui așa și te vei împărtăși de Dumnezeieștile Taine, toată viața ta va fi o sărbătoare, și nu numai o sărbătoare, ci și un prilej de sărbătoare și un Paște, trecere și ieșire din cele văzute spre cele spirituale, unde încetează orice umbră, orice închipuire și toate simbolurile de acum” (13), după cum învață Sfântul Simeon Noul Teolog. 
Pentru aceea, „aleasă şi sfântă zi, Praznic al praznicelor şi Sărbătoare a sărbătorilor“ (14) este numită, cu adevărat, Învierea Domnului, pentru că ea reprezintă o stare nouă, dincolo de fire, în care prăznuim omorârea morții și sfărâmarea iadului, dar și începătura altei vieți, veșnice (15). Lumea întreagă este chemată la prăznuire și suntem oaspeți ai Praznicului dumnezeiesc de care Fiul lui Dumnezeu, Cel Înviat din morți ne face părtași. Această sărbătoare „atât de mult le covârșește cu înălțimea pe toate, nu doar pe cele omenești, dar chiar și pe cele ce cu sfințenie se săvârșesc în cinstea lui Hristos Însuși, pe cât soarele covârșește stelele”, spune Sfântul Grigorie Teologul (16).
În plan liturgic, Sărbătoarea Învierii Domnului „constituie misterul central şi dominant al cultului ortodox, care îşi aruncă razele peste întregul an bisericesc“ (17), ea este începutul și sfârșitul tuturor sărbătorilor creștine. De Duminica Învierii este legată ordinea și denumirea duminicilor și a săptămânilor de peste an, apoi perioada Triodului și a Penticostarului. În timpul săptămânii liturgice, Învierea Domnului este serbată în prima zi a săptămânii, duminica, cea care orientează timpul spre viaţa veşnică, printr-o anticipare a desăvârșirii tuturor. De aceea, în lumina Învierii, viețuirea noastră de zi cu zi trebuie să devină una pascală, o sărbătoare continuă, căci Harul lui Dumnezeu lărgește inimile noastre, spre a fi după chipul Celui Înviat.

Dreptslăvitori creștini, preacuvioși și preacucernici părinți, 
Viața în Hristos este marele dar al Învierii  și „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul! Să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa!” (Psalmul CXVII, 24). Însă bucuria și stările sufletești la acest Slăvit Praznic sunt diferite de toate celelalte, pentru că ele izvorăsc din izbăvirea de întristare şi de moarte, din bucuria îngerilor și a femeilor mironosițe, a Sfinților Apostoli și a tuturor acelora care au fost martori ai Învierii Domnului Hristos. „Cerurile să se veselească după cuviinţă şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că a înviat Hristos, bucuria cea veşnică!” (18)
Sărbătoarea Învierii este piatra de temelie pentru fiecare creștin, întrucât aceasta deschide perspectiva unei vieți noi, în care iubirea lui Dumnezeu se arată mai tare decât moartea. Prin Înviere, lumea s-a umplut de felurite daruri şi toate neamurile au fost călăuzite la cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu. Vedem că lumea s-a înnoit acolo unde a fost vestită Învierea, cum toate s-au schimbat și s-au îmbrăcat în lumina lui Hristos, Care luminează tuturor.
Chemarea de a participa la realitatea Învierii reprezintă împlinirea înnoirii firii umane, pentru că, prin Duhul Sfânt, Dumnezeu ne face să simțim prezența Mântuitorului Hristos și puterea pe care Domnul ne-o împărtășește prin Înviere (19), lucru de care ne încredințează imnografii atunci când ne îndeamnă: „să ne curăţim simţurile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumină a Învierii! Şi, cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!” (20).
Aceste cuvinte le-au așezat în inimile lor sfinții, care au trăit în nădejdea vieții veșnice și a Învierii celei de Obște, împărtăşindu-se de biruința Învierii în existența lor, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai Învierii Lui” (Romani VI, 5).
 Dorul după veșnicie implică trăirea vieții ca o răstignire şi înviere întru Hristos, după cuvântul Mântuitorului: „Eu sunt Învierea şi Viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi! Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac!” (Ioan XI, 25-26). Cunoaștem că darurile Învierii devin lucrătoare prin iubirea jertfitoare, care este izvor de bucurie veșnică și, de aceea, ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur: „să intrăm toți în bucuria Domnului nostru, să gustăm toți din ospățul credinței și să ne împărtășim toți din bogăția bunătății!“.  
De altfel, cine are nădejde în Înviere, acela este străbătut de bucuria adevărată și sinceră, pentru că, spune Sfântul Nicolae Cabasila, „noi Îl purtăm pe Mântuitorul în sufletele noastre curat, neîntinat de vreun păcat, așa cum a înviat și S-a arătat ucenicilor Săi”. Bucuria aceasta au experimentat-o sfinții și o întâlnim în scrierile aghiografice, în Pateric și în Filocalie, unde nepătimirea este privită drept răstignire a păcatului, în urma căreia nevoitorul trăiește o „înviere a sufletului înainte de învierea trupului, ca un cer pământesc, căci mintea se înalţă în extaz la vederile cereşti şi devine o desăvârşire fără limite” (21). 
O experiență asemănătoare au trăit și mărturisitorii din secolul trecut, dintre care pe unii Biserica Ortodoxă Română i-a trecut în rândul sfinților și îi cinstește în chip deosebit anul acesta, al Centenarului Patriarhiei Române. Ne încredințăm în acest an că aceia care au descoperit lucrarea Bisericii ca fiind mântuitoare, au dat mărturie că Împărăţia Cerurilor este o Împărăţie a luminii răspândite între Persoanele Sfintei Treimi şi din Ea între persoanele umane, unite cu Hristos Cel Înviat, Care face posibilă apropierea noastră de Dumnezeu.
Această apropiere a fost simțită de-a lungul veacurilor în starea de rugăciune și într-o permanentă creștere duhovnicească, care descoperă înrudirea noastră cu sfinții, căci „voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea noastră” (I Tesaloniceni IV, 3). 

Iubiți părinți și dreptslăvitori creştini, 
Fiul lui Dumnezeu Cel Înviat din morți a ridicat firea noastră căzută în păcat, a umplut-o de strălucirea și de sfințenia Lui și o îmbracă în veșmântul sfințeniei. De aceea, datori suntem să facem aleasă prăznuire acelora care s-au împărtășit cu cele cerești încă de pe pământ, descoperind tainele cele înalte ale Dumnezeirii. Încredințăm, astfel, sme-ritele noastre rugăciuni mijlocirii Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Ocrotitorul Arhiepiscopiei Râmnicului, pe care îl vom cinsti în chip deosebit în Duminica a treia după Paști, numită a Mironosițelor, anul acesta în ziua de 4 mai, la Sărbătoarea Aducerii Sfintelor sale moaște în Oltenia.
Sfântul Ierarh Calinic s-a îmbrăcat în veșmântul sfințeniei, fiind pătruns de harul, iubirea și lumina dumnezeiască, ca experiență dobândită prin curățire sufletească, creșterea în virtute spre nepătimire și prin rugăciune neîncetată. A dobândit îndrăznire în rugăciunea către Dumnezeu și ocrotește pe toți cei care viețuiesc în ținutul binecuvântat al Vâlcii. Avem încredințarea aceasta și nesfârșită nădejde prin închinarea la sfintele sale moaște, care au primit putere făcătoare de minuni. Sfântul Ierarh Calinic s-a făcut părtaș comuniunii de iubire cu Dumnezeu și cu sfinții ierarhi, cuvioși și mărturisitori ai Olteniei de sub Munte, iar această părtășie cu sfinții o dorim și noi, deopotrivă.
Astfel, vă așteptăm la Catedrala Arhiepiscopală „Sfântul Ierarh Nicolae” în data de 4 mai, să mulțumim pentru binefacerile dăruite de Preamilostivul Dumnezeu pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului, care ne cheamă și ne păstrează în iubirea milostivă a Mântuitorului Hristos, Cel Înviat din morți, pentru ca viața noastră să primească cununa sfințeniei și a binecuvântării Preasfintei Treimi.
În zorii de har ai Învierii, rugăm pe Mântuitorul Hristos, Care „ne-a născut din nou, spre nădejde vie” (I Petru I, 3), să vă înnoiască lumina credinței și tăria dragostei, încununându-vă cu daruri duhovnicești și bucurie sfântă, spre veșnică sălășluire în Împărăția Sa cea cerească!

Hristos a înviat!

Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor şi către Hristos Domnul, Cel Înviat din morți, rugător,

† Varsanufie,
Arhiepiscopul Râmnicului

1. Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. II, VIII, în PSB, vol. 15, pp. 114-115.
2.  Sfântul Chiril al Alexandriei, Glafire la a doua Lege, 3, în PSB, vol. 39, p. 461.
3.  Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. II, VIII, în PSB, vol. 15, pp. 99-100.
4.  Sfântul Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, pp. 194 –196.
5.  Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a douăsprezecea, Introducere, în PSB, vol. 41, p. 1138.
6.  Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, cartea a unsprezecea, cap. 12, în PSB, vol. 41, p. 1064.
7.  Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, p. 329.
8.  Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de învățătură pentru Sfânta și Dumnezeiasca Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos.
9.  Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, ediţia a III-a, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 146.
10.  Nota 717 a Sfântului Dumitru Stăniloae la Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în PSB, vol. 41, p. 397.
11.  Canonul Învierii, cântarea întâi, Irmosul, Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 16.
12.  Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, p. 379.
13.  Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, pp. 381-382.
14.  Irmosul Cântării a opta, din Canonul Învierii.
15.  Cântarea a șaptea, din Canonul Învierii.
16.  Sfântul Grigorie Teologul, Marea cuvântare despre Înviere.
17.  Pr. Prof. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar de cunoştinţe religioase, Editura Andreiana, Sibiu, 2010.
18.  Cântarea întâi, stihira a doua, din Canonul Învierii.
19.  Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, p. 174.
20.  Slujba Învierii, EIBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 26.
21.  Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 29, Despre nepătimire.