Slujbă de pomenire și manifestări culturale închinate poetului Mihail Eminescu

Din distribuția spectacolului au făcut parte: Magda Catone, Rareș Prisecariu, Mihai Bercaru și Iosif Constantinescu, scenariul aparținând lui Călin-Liviu Georgescu.

În cuvântul de binecuvântare împărtășit cu acest prilej, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, a accentuat contribuția poetului Mihail Eminescu în apărarea valorilor naționale și a autonomiei bisericești: „născut în primii ani după Revoluția de la 1848, Mihail Eminescu a fost contemporan unor momente definitorii pentru istoria și viața spirituală a poporului român, amintind: Unirea Principatelor Române (1859), Războiul de Independență (1877-1878), proclamarea Regatului (1881) și dobândirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885). Acest din urmă moment este comemerat anul acesta în mod deosebit la împlinirea a 140 de ani de la acordarea sa, dar și în contextul omagierii Centenarului Patriarhiei Române.

Astfel, opera eminesciană, alături de temele și motivele reprezentative din literatură, păstrează, în special din publicistica gazetărească (una deloc searbădă și agresivă, cum remarca academicianul Eugen Simion), concepția politică, socială și de viață a poetului. Pentru aceasta „a cutreierat țara și, față de cum era, a închipuit-o vizionar într-o imagine rotundă, ca luna plină prin cerul ei, a vetrei preistorice strămoșești și a neamului românesc, hotărnicită geografic de ape curgătoare care se țin în horă. S-a inspirat din cronici, din fapte voievodale, din mărturiile munților și ale codrilor, din destăinuirile baladelor populare, din șoaptele râurilor, din sunetele clopotelor de la mănăstiri, din scânteile stelelor. A fost impresionat de voievozii și domnii de țară și de popor, luptători viteji pentru neatârnare, pentru câștigarea și apărarea libertății, pentru chivernisirea și propășirea țării, pentru viață tihnită și cu mulțumiri poporului”[1].

Cunoscător al istoriei religiilor precum și al tuturor sistemelor filozofice antice și moderne, al vieții și istoriei poporului român, precum și a rolului ierarhilor și preoților în dezvoltarea culturii și a limbii române, Mihail Eminescu a arătat că Biserica a fost „maica spirituală a neamului românesc care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului”[2], „păstrătoarea elementului latin care a stabilit și a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu zise”[3].

În reliefarea contribuției Bisericii la dezvoltarea limbii române, în ziarul Timpul din 22 ianuarie 1880, Mihail Eminescu amintea că „Varlaam, mitropolitul Moldovei și Sucevei, în înțelegere cu domnii de atunci și cu un sinod general al Bisericii noastre au întemeiat admirabilă unitate care a făcut ca limba noastră să fie aceeași una și nedespărțită în palat, în colibă și în toată România”. După cucerirea Independenței de stat, fapt ce a premers dobândirii autocefaliei din 1885, Mihail Eminescu a afirmat cu tărie misiunea Bisericii în educarea morală și culturală a poporului român, precum și lucrarea acesteia pentru realizarea și păstrarea unității de limbă și de neam, explicând procesul istoric cultural, deopotrivă cu îndemnul de a fi retipărite cărțile bisericești: „este o operă într-adevăr națională aceasta, o operă care va face gloria celor ce o vor fi întreprins-o, dacă va ieși bine, dar și stigmatizarea lor dacă vor păși cu ușurință la o lucrare pe cât de măreață și sfântă, pe atât de gingașă”[4].

Totodată, adusese în atenția publică importanța sinodalității ca formă de organizare a Bisericii Ortodoxe Române în ziarul Curierul de la Iași unde a prezentat situația Bisericii din Bucovina după anexarea ei de către Austro-Ungaria, ceea ce a însemnat suprimarea autonomiei, prin încercarea de subordonare față de stat, numind acest act drept „o atârnare eretică a canoanelor ritului răsăritean și cea mai nedreaptă înrâurire asupra credințelor poporului”: „deși libertatea oricărui cult este garantată prin Constituția austriacă, deși credincioșii fiecărei biserici sunt îndreptățiți a-și administra averile școlare și eclesiastice, numai românii din tot Imperiul (Austro-Ungar) sunt supuși unui regim excepțional. Arhiereii, după Sfânta Scriptură și după canoanele Bisericii Ortodoxe, se aleg. În Bucovina, arhipăstorul este numit de-a dreptul. Numai românii, și în această privință, sunt tratați în mod excepțional”.

Deși problema autonomiei bisericești a așezămintelor ortodoxe din Imperiul Austro-Ungar nu s-a rezolvat în acel timp, gazetarul Mihail Eminescu aduce în atenția publică neatârnarea Bisericii Române[5], care, din veacurile al XIV-lea și al XV-lea, se bucurau de o largă autonomie, fiind, oarecum independente. Păstrând  un ton polemic față de situația ierarhilor, preoților și credincioșilor din Bucovina, poetul național a apărat cu demnitate independența bisericească teritorială și atrage atenția că, din perioada Evului Mediu, „mitropolitul Moldovei își ia blagoslovenie de la patriarhul de Țarigrad, dar nu este supus lui, ci cei trei episcopi moldovenești pun mâinile lor pe deasupra celui ales și după aceea Vodă roagă pe Patriarh ca să întărească în vrednicie pe cel de curând mitropolit, lucru pe care patriarhul neapărat trebuie s-o facă. Mitropolitul nu dă nimic patriarhului (de Țarigrad) și nu este nicidecum îndatorit ca să înștiințeze pe el pentru pricinile bisericești de la Moldova sau să-l întrebe de vreo socoteală de acestea, ci el are asemenea volnicie ca și patriarhul”[6].

Totodată, în contextul în care patriarhiile și țările răsăritene aveau dificultăți de organizare, Biserica Ortodoxă Română a devenit un real sprijin duhovnicesc și material pentru numeroase comunități creștine, fapt pentru care, se întreabă poetul: „n-a fost ea cea care a dat reazemul evanghelic populațiilor aservite din Polonia, n-a fost ea cea care a apărat intactă creștinătatea față de agresiunea mahomedană? N-a fost ea cea care s-a ridicat cu putere contra naționalizării Bisericii prin Luther și Calvin? Patriarhi și mitropoliți au făcut față cu propășirea rapidă a Reformei și dezbinării”[7].

Această autonomie prilejuise dobândirea unei maturități duhovnicești și a unei exemplare forme de organizare și administrare în toate teritoriile românești, unde, în buna rânduială a tradițiilor și canoanelor bisericești, a căror cunoaștere nu îi era străină: „Și dacă va întreba cititorul ce Biserică este aceea pe care guvernul de la Viena o supune administrației sale, vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregii creștinătăți, căci atât mitropolitul transdanubian și al țărilor tătarice, din Proilabum (Brăila), cât și cel al Ungrovlahiei, din Târgoviște, erau supuși patriarhului de Constantinopol, iar cel de-al doilea era exarhul acelui patriarhat (și) continua puterea centrului constantinopolitan până în Munții Apuseni, sfințea pe mitropolitul de Alba Iulia, stătea în legătură întinsă a organismului eclesiastic greco-bulgar”[8].

Ierarhii și preoții ortodocși au fost aceia care au înființat școli și au luminat poporul, au contribuit la dezvoltarea artei românești prin miniatură, sculptură și broderie, au fost prezenți alături de domnitori în momentele de răscruce ale țării: „Biserica Ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor biserici: ea nu este numai o comunitate religioasă. La români, ea a fost dintru început o comunitate care îmblânzea prin iubire inegalitățile sociale și care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, este un drept. Liniamentele organizării democratice ale Bisericii Ortodoxe Române se arată ab antique. Stând cu alte Biserici în legături formale, nu de subordonare, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizarea politică și economică. Astfel, întâmpinăm în orașele mari biserici care aparțineau fiecare unei bresle, iar în Ardeal vedem că ea a devenit totul pentru români: ea organizează și întreține învățământul primar, cel secundar clasic, ba chiar și cel real al poporului. Preotul de acolo n-a învățat numai canoanele, ci și disciplinele economiei de câmp; el este învățător și sfătuitor în interesele morale și materiale, ba chiar în cele juridice ale enoriașilor săi. Cu toată toleranța care caracterizează în sute de ani Biserica noastră, nu este de tăgăduit că îngăduința ei răsare din tăria ei organică. Firele vieții religioase se țeseau în tot organismul social: în familie, în școală, în relațiile economice chiar. Mănăstirile cele mari erau atelierele de industrie: se turnau litere, se țeseau materiale de lână, se lucra lemnărie, se turnau metale. Pe când egumenul și ceilalți cărturari ai soborului traduceau literatură teologică în limba română, în aceleași timp călugării se îndeletniceau cu cele mai deosebite industrii: adevărate comunități de credință și de muncă”[9].

Răspunzând unui articol din ziarul Românul, care prezenta neînțelegerile dintre munteni și moldoveni, pe fondul rivalităților dintre domnitorii celor două țări, Mihail Eminescu amintește de implicarea domnitorului Radu cel Mare și a Sfântului Ierarh Nifon, fost patriarh al Constantinopolului, în organizarea vieții bisericești prin înființarea a două Episcopii: cea a Râmnicului Noului Severin și cea a Buzăului. Descoperim însă că era și un bun cunoscător a realităților bisericești ale vremii sale, apreciind activitatea din Transilvania a mitropoliților Andrei Șaguna și Miron Romanul, precum și cea din Principate, unde a reacționat la încercările de politizare și introducere a interselor politicianiste în Sfântul Sinod, în anul 1882.

Cert este faptul că, în acei ani, Biserica și-a continuat demersurile către autocefalie, pe care a dobândit-o la 20 aprilie 1885, un eveniment cu o însemnătate deosebită pentru Biserica Ortodoxă Română, despre care însă, datorită bolii, Mihail Eminescu, nu a apucat să scrie.

Evocările anterioare privitoare la statutul autonom al mitropoliilor românești  reprezintă o frescă literară a organizării statornice și trainice a Bisericii în spațiul românesc, cu o contribuție esențială în dezvoltarea limbii și literaturii române, a culturii și artei.

Rămâne, și prin această contribuție, reperul absolut al culturii românești, pentru că „Mihail Eminescu reprezintă portretul identității spirituale a românilor”[10] și, remarca George Călinescu, „a fost într-un cuvânt un om înzestrat să exprime sufletul jalnic sau mânios al unei mulțimi în primejdia de a fi strivită de puterile îndârjite ale lumii vechi, să o învioreze cu vehemență și să o împingă înainte arătându-i viitorul în chipul unui trecut idilic, și pe care soarta l-a aruncat într-o societate părând entuziastă de a-și vedea veșmintele vetuste, dar hotărâtă a nu abandona nimic din privilegiile ei. Azi, însă, poporul românesc, după o lungă robire dinăuntru și dinafară, a luat conștiință de sine, chipul lunar și amar zâmbitor al poetului își regăsește puterea asupra sufletelor noastre; el ne apare mai în stare să dea expresie simțirilor moderne și românești și cu fluierul său poetic să ducă năzuințele noastre pretutindeni”[11].

De aceea, aniversarea Zilei Culturii Naționale este un prilej deosebit de a-l comemora cu recunoștință și de a-l privi drept un fidel păstrător al identității noastre naționale și bisericești.