Mihai Eminescu și unitatea neamului românesc

Mihai Eminescu, poetul neamului românesc prin excelență este cel care a pus în versuri ca nimeni altul dorul de absolut și veșnicie. Așa cum afirma Mihail Sadoveanu acesta „a încercat să salveze ordinea istorică proiectând-o într-o ordine mitică. Numărându-se printre cei mai înverșunați dușmani ai timpului ucigător de forme, Eminescu a găsit un aliat prețios pentru înlăturarea celor două categorii îngrăditoare ale libertății de gândire, timpul și spațiul”. În același sens, Lucian Blaga vorbea, în Spațiul mioritic, despre Ideea Eminescu: „Ea este pentru noi, pentru neamul nostru, o idee forță. Nu știu în ce măsură izbutim să o facem să devină idee forță. Pentru creșterea noastră intelectuală, pentru devenirea noastră spirituală, este o idee esențială”.

De ceva vreme, din anul 2011, pe 15 ianuarie, la ziua de naştere a celui ce a fost numit, pe drept cuvânt, „luceafărul poeziei româneşti”, sărbătorim şi Ziua Culturii Române, ca un prinos de cinstire dăruit poetului nepereche, personalitate emblematică pentru valorile culturii noastre naţionale. Nicio personalitate a culturii noastre româneşti nu a reuşit să exprime mai bine spiritualitatea poporului român şi de aceea, nu este deloc ușor să vorbești despre această vastă personalitate, cum este cea pe care astăzi o avem în fața ochilor noștri sufletești, geniu scriitoricesc, mare iubitor de neam și patrie, dar și - în ciuda tuturor celor ce au negat acest lucru - apărător al Ortodoxiei și mereu aplecat asupra valorilor Bisericii noastre.

Declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române acest an ca An omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi An comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918, nu trebuie să trecem cu vederea contribuția poetului nepereche al neamului nostru la săvârșirea unității de stat a Neamului românesc. Geniu scriitoricesc, mare iubitor de neam și patrie, poetul ce a cunoscut cu adevarat valorile Bisricii Ortodoxe Române prin sfințenia mănăstirilor unde poposea la mătușile sale a pretuit limba vechilor cazanii a ceasloavelor si Viețile sfintilor care toate se regasesc atat in versul cat si in intreg scrisul sau.

Pentru Constantin Noica, Eminescu reprezenta „omul deplin al culturii românești''. El a adăugat: „Cu numele lui magic deschidem toate porțile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice reținute sau sistemele de filozofie posibile; e vorba de tot: de spectacolul acesta extraordinar pe care ți-l dă o conștiință de cultură deschisă către tot''.

Există încă oameni care sunt tributari  impresiei  false că Eminescu ar fi un naţionalist extremist, care detesta existenţa celorlalte popoare, numai că  ceea ce apăra el în fapt erau tradiţia neamului, limba curată, românească şi credinţa creştină și sfințenia poporului român. Într-un articol, publicat în ziarul Timpul la 22 ianuarie 1880, mărturisea cu nedisimulată amărăciune că: „În loc de-a merge la biserică, mergem la cafenea[…]”, criticând în continuare și tendințele cosmopolite de atunci, aducând aminte de „Varlaam, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu Domnii de atunci şi c-un sinod general al bisericii noastre au întemeiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi în palat, în colibă şi-n toată românimea".

Legătura dintre Biserica Ortodoxă şi neamul românesc Eminescu o considera a fi fundamentală pentru dăinuirea în istorie a poporului. Rolul pe care Biserica l-a avut în dezvoltarea culturii şi identităţii naţionale este incontestabil, iar Eminescu rezumă acest lucru în câtva idei care sunt valabile și astăzi. Astfel el spune că: "Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e" (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 187).

Mihai Eminescu a plecat mult prea devreme în ceruri; mult prea devreme pentru că mai avea multe de spus pentru neamul acesta și cu toate că era conștient de calitățile lui scriitoricesc, niciodată nu s-a mândrit cu acestea, ci smerenia lui a fost atât de mare, încât pare de neînțeles pentru noi cei de astăzi: ”nimănui să nu-i abată prin minte c-ar fi un geniu”, mărturisea Eminescu.

Ne-am rugat și astăzi ca în fiecare an ca sufletul lui să se mângâie în ”Lumina lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte”, de care să ne împărtășim cu toții! Veșnică să-i fie pomenirea!

† VARSANUFIE

ARHIEPISCOPUL RÂMNICULUI