Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie: „Sfânta Cruce ne arată că jertfa Mântuitorului Hristos le cuprinde și le unește pe toate în ea, pe cele cerești cu cele pământești”

Mântuitorul Hristos a suferit pentru ca noi să putem trece peste necazuri împreună cu El.  De aceea, luarea crucii este legată de suferință, de asumarea tuturor încercărilor pe care Dumnezeu le îngăduie în viața noastră, pentru că noi suntem fii ai lui Dumnezeu. Despre aceasta, Sfântul Apostol Pavel scrie următoarele: „Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim. Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani VIII, 16-18).

Prin Jerfa Mântuitorului Hristos pe Cruce a fost restabilită starea de comuniune dintre Dumnezeu și om. Biserica este astfel locul reîntâlnirii omului cu Dumnezeu, al unității dintre cele de sus cu cele de jos: „Să laude cu un glas cerul și pământul, că pusă este înaintea tuturor preafericita Cruce, pe care fiind pironit trupește, Hristos S-a sfârșit”[1]. Cu cât e omul mai apropiat de Dumnezeu, cu atât el este mai apropiat de semenii lui; cu cât e mai îndepărtat de El, cu atât stă într-o sciziune tot mai profundă și cu aproapele. Doar Hristos Cel Înviat îi poate ține pe credincioși să rămână neabătuți în „unitatea Duhului întru legătura păcii” (Efeseni IV, 3).

Puterea Învierii din morți a devenit putere a Crucii, după mărturia Apostolului neamurilor: „Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Sale” (Coloseni I, 20).

Biserica a fost umplută de iubirea dumnezeiască și întreaga teologie patristică a arătat că Trupul Cel Răstignit și Înviat al lui Hristos este temelia adevărată a unității Bisericii: „Crucea înălțându-se, toată făptura îndeamnă a lăuda preacurată Patima Celui Ce S-a înălțat pe dânsa; căci întru aceasta, ucigând pe cel ce ne-a ucis pe noi, pe cei omorâți i-a înviat și i-a înfrumusețat, și în ceruri a locui i-a învrednicit, ca un milostiv, pentru mulțimea bunătății Sale. Pentru aceea, bucurându-ne, să înălțăm numele Lui și să mărim sfințenia Lui cea preaînaltă”[2].

Prin cele două axe ale sale, orizontală și verticală, Sfânta Cruce ne arată în mod vizibil că jertfa Mântuitorului Hristos le cuprinde și le unește pe toate în ea, atât pe cele cerești cu cele pământești, pe Dumnezeu cu oamenii, cât și pe om cu semenii săi, adunându-i în singura realitate din lumea aceasta care transcede lumea: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni, III, 26-28).

Lumea este o jertfă continuă pentru Hristos, după cum și pentru cei ce viețuiesc în Hristos, adică se fac pe ei înșiși Biserici vii. Privim, așadar, spre Crucea Mântuitorului Hristos, pe care învățăm să o purtăm, să o îmbrățișăm în chip tainic și s-o iubim, pentru că „Iată vine preacinstitul lemn cu adevărat, la carele alergând cu bucurie îmbrățișați-l și strigați către dânsul cu credință: Tu ești sprijinul nostru, Cruce preacinstită, din al căreia fruct gustând, am dobândit nestricăciune, luând adevăratul Eden cel dintâi şi mare milă” (Stihiră, vecernia de sâmbătă seară, din ajunul Duminicii a treia din Postul Mare).