Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie - Rolul Bisericii Ortodoxe în trezirea spiritului identităţii naţionale, în făurirea României Mari şi în consolidarea durabilităţii peste timp a Marii Uniri

Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit[1]”. Secole la rând, Biserica Ortodoxă a pregătit înfăptuirea Unirii prin cuvântul rostit în limba poporului, prin şcolile confesionale, prin tipărituri și prin publicaţii ori asociații culturale, în rândul cărora episcopii și preoții nu au avut doar un rol onorific ci s-au dovedit a fi cei mai înflăcărați militanți ai ideii de unitate națională.

Deși în întreg spațiul european era evidentă ideea unității de Neam și de credință a românilor, „conștiința comunității etnice fiind tot atât de veche cât poporul însuși”[2], înfăptuirea acesteia a fost așteptată secole de-a rândul, perioadă în care credința, limba română, conștiința apartenenței la același Neam au fost factorii care au slujit acestor aspirații. Principalul factor care a contribuit la menținerea unității de Neam a poporului român a fost și rămâne unitatea de credință, constantă a Neamului nostru încă de la nașterea sa, având în vedere că procesul etnogenezei s-a suprapus cu cel al primirii Cuvântului lui Dumnezeu, nașterea noastră ca popor fiind dublată de nașterea noastră întru Hristos, întrucât încreștinarea poporului nostru de către Sfinții Apostoli Andrei și Filip a coincis cu nașterea acestuia. Astfel, unitatea noastră ca Neam are ca temelie identitatea noastră spirituală ca popor creștin.

De altfel, apartenența la Neam nu era străină învățăturii creștine[3], aceasta atribuindu-i un sens profetic, prin amintirea faptului că la Judecata de Apoi Dumnezeu va aduna neamurile: „Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile” (Matei XXV,30). Pentru Părintele Dumitru Stăniloae, „neamurile dau conţinut concret şi variat unităţii de credinţă în Ortodoxie; ea se îmbogăţeşte prin varietatea însuşirilor naturale, dar şi ele se îmbogăţesc din comuniunea lor frăţească, din tezaurul ei de valori spirituale. Ortodoxia nu poate trăi în abstracţiuni, ci sădită concret în neamuri; şi neamurile găsesc adâncime de sens, întărire, mângâiere, orizonturi din ce în ce mai înalte, puteri de curăţie mereu sporită în năzuinţe şi în privirile sufleteşti spre oameni şi spre taina nesfârşită a existenţei, prin ortodoxie”[4].

Poate nu întâmplător năzuința în unitatea națională a străbătut conștiința românească mai bine de jumătate de mileniu, începând cu întemeierea statelor românești și până la momentul împlinirii visului de veacuri al românilor: Unirea. Prezentă în cuvântările domnitorilor și voievozilor români, în predosloviile cărților bisericești începând cu veacurile XVI-XVII, conceptul de identitate naţională va fi cunoscut de-a lungul timpului drept specific naţional la Garabet Ibrăileanu, spiritualitate românească la Mircea Vulcănescu, spirit românesc sau conștiință naţională la Nae Ionescu, românismul sau etnicul românesc la Constantin Rădulescu-Motru, spațiu mioritic la Lucian Blaga, fenomenul românesc la Mihail Ralea, ortodoxie la Nichifor Crainic, suflet românesc la Constantin Noica sau specificul naţional la George Călinescu[5].

Întemeierea statelor românești, începând cu secolul al XIV-lea, a dus la o organizare superioară, fiecare voievod sau domn dorind să aibă în țara sa și o mitropolie, aceștia realizând că pentru întărirea unității de neam este iminentă unitatea de credință. „Forța principală prin care Biserica poporului român s-a manifestat ca una și a contribuit în cea mai mare măsură la unitatea acestui popor a fost identitatea slujbelor bisericești, având în centru Sfânta Liturghie. Aceeași Liturghie, aceleași slujbe săvârșite în toate satele românești au contribuit la păstrarea lor într-o unitate spirituală, între ele și cu românii de peste Carpați. Liturghia și slujbele răsăritene au rămas trăsătura bisericească de unire între toți românii, chiar și atunci când între românii ardeleni s-a produs o separație din punct de vedere administrativ-bisericesc. Se poate vorbi despre o neîntreruptă unitate religioasă liturgică a poporului român. Întreg poporul român a rămas înlăuntrul aceleiași vieți liturgice răsăritene”[6].

Ctitorirea de lăcașuri de cult răspândite pe întreg arealul strămoșesc, efort de așezare a neamului sub protecția divină prin rugăciunea Bisericii, lărgirea și adâncirea influenței acesteia în popor, întărirea lui în credința ortodoxă, toate acestea au reprezentat pentru primii voievozi un obiectiv major, întrucât asigura legătura între Stat și Biserică.

În curentul european favorabil emancipării limbilor naționale de sub tutela limbilor sacre, cărțile traduse ori scrise de cărturarii bisericești au slujit nu numai la săvârșirea cultului și la propovăduirea învățăturii creștine, ci și drept manuale școlare, ca texte de lectură în care cititorii descopereau comori de înțelepciune. „Mitropoliții, episcopii, egumenii și așa de adesea ori și smeriții călugări ori umilii preoți de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învățătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul și  nevoile lui, au sprijinit Statul fără să se lase a fi înghițiți de dânsul, au călăuzit neamul pe drumul pământului fără a-și desface ochii de la cer, dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostași, mucenici și sfinți”[7].

Prin cărțile de cult tipărite în limba română, Biserica a contribuit la cultivarea conștiinței naționale a românilor când aceștia locuiau în trei principate române aflate sub dominație străină: Moldova și Țara Românească, aflate sub stăpânire otomană și Transilvania, aflată sub stăpânire habsburgică. Rolul Bisericii era unul foarte important în fața încercărilor de deznaționalizare, care veneau fie pe linie politică, fie bisericească prin prozelitismul catolic ori a confesiunilor protestante, în Ardeal: „Cartea și Biserica, mai mult decât sabia și politica, au realizat încă din secolul al XVI-lea, unirea spirituală a românilor și i-a protejat pe transilvăneni de pericolul deznaționalizării, uneori forțate, la care erau supuși”[8]. În acest context, misiunea Bisericii trebuia sprijinită pe toate planurile, însă date fiind limitele impuse de conducătorii politici, nu-i rămâneau foarte multe pârghii de luptă, motiv pentru care factorul cultural va avea un rol marcant timp de mai multe secole. „Românii, scria Nicolae Iorga,  au trăit într-o comunitate religioasă care a avut drept consecință o comunitate culturală de cel puțin 300 de ani și aceasta a produs în ceea ce privește sentimentul general de unitate românească cel mai mare efect”[9].

Preocuparea pentru carte și manuscrise era una aparte în veacul al XVI-lea, iar circulația acestora a făcut posibilă atât păstrarea unității cultului, cât și posibilitatea ca prin prefețele tipăriturilor să fie păstrată ideea originii comune a locuitorilor din toate provinciile românești: „Cartea bisericească, menită să străbată orice graniță politică, ducând identitatea de credință și de datină, pe lângă identitatea de grai și grafie, dădea neamului nostru de pretutindeni, în altă formă religioasă, unitatea firească și legitimă de care el avea nevoie”[10]. Ieromonahul Macarie tipărea la Târgoviște Liturghierul (1508), carte urmată de Octoih  (1510) și Tetraevanghel în 1512. Toate aceste cărți erau scrise în limba slavă, iar configurația textelor era inspirată din unele manuscrise moldovenești. Mai târziu, apăreau prin eforturile altor doi meșteri sârbi, Dimitrie Ljiubavic și monahul Moise, un Molitfelnic și un Apostol slavon. La Sibiu, tipograful Filip Moldoveanu scotea, în 1544, Catehismul, iar în 1546 de sub teascurile tiparului său ieșea un Tetraevanghel slavon, pentru ca, pe la 1551-1553, să scoată de sub tipar primul text tipărit în limba română, Evangheliarul slavo-român. Cel mai cunoscut tipograf din acea vreme rămâne diaconul Coresi care, între anii 1557-1582, a tipărit peste treizeci de cărți, între care opt în românește. Majoritatea cărților au apărut în Transilvania, dar câteva și în Țara Românească, ceea ce arată circulația textelor bisericești dar și faptul că oamenii de cultură din acea vreme reprezentau interesele și demersul cultural al românilor de pretutindeni.

În „Prologul” la cartea Întrebare creștinească, cunoscută sub numele de Catehism, apărută la Brașov în anul 1559,  se amintea efortul de tipărire prin care „scoasem Sfânta Evanghelie și Zeace cuvinte și Tatăl nostru și Credința Apostolilor, să înțeleagă toți oamenii cine-s rumănii creștini, cum grăiaște și Sfântul Pavel apostol cătră Corinteani, 14 capete: În sfânta besearecă mai bine a grăi 5 cuvinte cu înțeles decât 10 mie de cuvinte neînțelease în limbă striină”[11]. Ideea cultivării limbii române este reluată și în „Epilogul” Tetraevanghelului tipărit tot la Brașov în 1561: „am scris aceaste sfente cărți de învățătură să fie popilor rumânești să înțeleagă să înveațe rumânii cine-s creștini”[12]. Imprimând prima traducere românească a Psaltirii, Brașov (1570), diaconul Coresi își motiva demersul prin faptul că: „văzuiu că mai toate limbile au cuvântul lu Dumnezeu în limba lor, numai noi, rumânii, n-avăm”[13]. Cărțile bisericești în limba română erau frecvent utilizate și în actul didactic, fapt confirmat de diaconul Coresi cu prilejul retipăririi Psaltirii în ediție slavo-română, în 1577, arătând în „Epilog”: „Derept aceaia, frații miei, preuților, scrisu-v-am aceaste psăltiri cu otveat de-am scos den psaltirea sărbească pre limbă rumânească să vă fie de înțelegătură și grămăticilor”[14]. Cărțile coresiene erau citite în biserici, erau ascultate de neștiutorii de carte și înțelese de toți românii[15].

În 1581-1582 a apărut Palia de la Orăștie (Vechiul Testament), iar în 1593, Luca Stroici, mare logofăt al Moldovei, transcria Tatăl nostru cu litere latine. Preocupările cărturărești din mediul monastic au determinat organizarea școlilor mănăstirești în cadrul cărora erau pregătiți și viitori funcționari ai Țării.

Simfonia dintre Stat și Biserică este afirmată, în Moldova și Țara Românească, pe plan administrativ, legislativ și canonic de-a lungul întregului Ev Mediu și în contextul permanentei lupte de apărare în fața ofensivei islamice. De altfel, foarte multe coduri legislative făceau trimiteri la „Novelele” împărăteşti, la „Codurile” şi documentele bizantine care impregnaseră în dreptul public şi cel privat aspecte ale moralei și învățăturii creștine. Decretele imperiale ale Sfântului Constantin cel Mare, Codul teodosian (438), dar mai ales Corpus Juris civilis, opera legislativă a împăratului Justinian I (527-565), manifestaseră o tendință de coordonare a legislației civile cu dreptul canonic al Bisericii.

Totodată, domnitorii români au construit biserici și în celelalte spații românești, iar mitropoliții și episcopii sunt prezenți de-a lungul întregului Ev Mediu și în diferite delegații a căror menire nu consta în altceva decât în păstrarea păcii și a integrității teritoriale. Mulţi dintre ierarhii români au fost trimişi şi în misiuni diplomatice peste hotare: mitropolitul Moldovei, Ghedeon, a fost trimis la Moscova de către domnul Gheorghe Ştefan pentru a încheia o alianţă cu ţarul Rusiei, mitropolitul Dosoftei al Moldovei a fost trimis de către Ştefan Petriceicu la Moscova. Domnitorul Mihai Viteazul și-a ales sfătuitori înțelepți, mulți dintre ei ierarhi cărturari ortodocși ori călugări duhovnicești, precum era Mitropolitul Eftimie al III-lea al Țării Românești (1592-1602), devenit om de încredere al domnitorului, fapt pentru care a participat și la câteva misiuni diplomatice. Contemporanul său, Mitropolitul Luca din Cipru, episcop al Buzăului între 1583-1602, a fost trimis de către Mihai Viteazul în misiuni diplomatice la Principele Transilvaniei și la Țarul Rusiei, iar duhovnicul voievodului, Starețul Serghie al Mănăstirii Tismana, a fost propus Episcop de Muncaci, în Maramureș (azi în Ucraina).

Sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul celui de-al XVII-lea avea să fie marcat pentru veșnicie de actul care consfințea unitatea politică a tuturor teritoriilor româneşti înfăptuită de Mihai Viteazul.

Prin defileul Oltului au trecut acei 6000 de oşteni olteni de sub comanda fraţilor Buzeşti care s-au unit cu armata lui Mihai la 26 octombrie 1599, cu două zile înainte de bătălia de la Şelimbăr ce avea să deschidă porţile Transilvaniei. Domnul a intrat triumfal la 1 noiembrie 1599, în Alba Iulia, ca să treacă munţii în mai 1600 şi să devină „domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi Moldovei”, înfăptuind cele două mari aspiraţii ale poporului român: independenţa şi unitatea politică a tuturor teritoriilor româneşti.

Printre centrele ecleziastice care au contribuit la acest măreţ act se numără şi Mănăstirea Cozia care a acordat domnului sub formă de împrumut „20 000 aspri şi plumb, foarte mult plumb”. Victoria lui Mihai Viteazul în Transilvania, aprecia un cronicar umanist, a fost pregătită și „prin lucrarea tainică a preoților și a călugărilor”[16].

Este binecunoscut faptul că această unire nu a putut fi păstrată vreme îndelungată, însă a rămas timp de trei secole un reper al luptei pentru înfăptuirea unității statale. Desele schimbări de domni, influența socială și economică a boierilor, tulburările interne, războaiele și tendințele expansioniste ale marilor puteri îngreunau procesul de reunificare a tuturor teritoriilor românești. Lupta împotriva acțiunilor de deznaționalizare a fost continuată pe plan cultural, prin dezvoltarea scriptoriilor și a tipografiilor, multe dintre acestea fiind așezate în mănăstiri. La începutul veacului al XVII-lea, se remarcă mitropolitul Matei al Mirelor care a scirs mai multe lucrări și a tradus altele la Târgoviște între 1605-1625[17]. În aceeași perioadă, Luca din Cipru, episcop al Buzăului, apoi mitropolit al Ungrovlahiei, își căpătase faima de caligraf și miniaturist.

  Activitatea de tipărire va cunoaște o perioadă înfloritoare în timpul domniei lui Matei Basarab (1632-1654). În Predoslovia Molitvenicului slavon, apărut la Câmpulung în anul 1635, era scris: „o astfel de foamete ni s-a arătat nouă de pretutindeni viind, deci vădit din pricina împuținării sfintelor cărți”[18]. Deși se dorea înlocuirea limbii slavone cu limba română în cult, acest proces avea să fie unul de durată care se va întinde mai bine de un secol și în care contribuția ierarhilor râmniceni avea să fie una însemnată. După aprecierile academicianului Virgil Cândea, „prin introducerea limbii poporului în istoria ecleziastică și culturală a Europei, Biserica română este singura dintre bisericile creștine din Europa care, deși aparținea unei severe tradiții, a părăsit vechea „limbă sfântă”, înlocuind-o cu limba vie a poporului. Faptul se explică prin poziția specială a românilor care, latini de origine și de limbă, au fost obligați secole de-a rândul să asculte serviciul divin într-o limbă străină”[19].

Cartea munteană tipărită în prima jumătate a secolului al XVII-lea s-a menținut pe linia tradițională a culturii feudale. Au fost scrise în limba română cărți de predici, Evanghelii învățătoare și lucrări juridice, dintre care amintim Pravila de la Govora (1640) și Îndreptarea Legii (Târgoviște, 1652). Mitropolitul Teofil al Țării Românești în Predoslovia Pravilei de la Govora, lucrare ce a fost tipărită și într-o ediție specială pentru Transilvania, afirma: „Socotit-am că mai toate limbile au carte pre limba lor; cu aceai cugetai și eu robul Domnului mieu Iisus Hristos să scoț ceastă carte, anume pravilă pre limba rumânească, sfințiilor voastre, frați duhovnici rumânești”[20].

 În Moldova apar tot mai multe cărți în limba română dintre care cea mai importantă rămâne Cazania mitropolitul Varlaam. Fiindu-i recunoscută valoarea conținutului, apreciată forma grafică și frumusețea graiului, Cazania a cunoscut cea mai mare răspândirea în spațiile românești, mai mult  decât oricare altă carte veche. Cele două prefețe ale lucrării, Cuvânt împreună cătră toată semenția romenească și Cuvânt cătră cetitoriu scot în evidență strădaniile mitropolitului Varlaam de a oferi sprijin tuturor românilor spre a citi în limba lor.

Pentru Transilvania, cel mai important centru tipografic în secolul al XVII-lea a fost Bălgradul (Alba Iulia), unde s-a imprimat Noul Testament în anul 1648 și Psaltirea. Tipărirea Noului Testament a fost legată de numele mitropolitului Simeon Ștefan al Ardealului care a revizuit o traducere a ieromonahului Silvestru, venit din Țara Românească. Este adevărat că există și multe cuvinte de origine slavonă, cărora nu li s-au găsit termeni corespunzători în limba română, lucru explicabil pentru acea perioadă[21]. În Predoslovia cătră cetitori, mitropolitul Simion Ștefan subliniază necesitatea tipăririi de cărți pentru toate țările române și crearea unei limbi literare unice care să fie înțeleasă de toți românii. Tot aici, în anul 1699 au fost publicate Bucoavna și Chiriacodromionul, carte de predici în care era reprodusă, în mare parte,  Cazania lui Varlaam.

Astfel, la jumătatea acestui secol, limba națională era prezentă în cărți de legi, în cărți de cult și de învățătură, contribuind prin vasta lor răspândire la păstrarea caracterului unitar al cultului în limba română, dar mai ales păstrând în predosloviile domnitorilor și ierarhilor ideea apartenenței la neamul românesc. Unii dintre aceștia au militat deschis pentru unitatea națională în prefețele cărților dedicate „fraților rumâni”[22], „către seminția românească”[23], „neamului rumenescu”[24], „rodului românesc”[25].

 Cea de-a doua etapă a tiparului stă sub semnul domniilor lui Șerban Cantacuzino (1679-1688) și a Sfântului Constantin Brâncoveanu (1688-1714), perioadă în care au fost tipărite în limba română Biblia și mare parte din cărțile de cult. Titlul lucrării o prezenta, după uzanța vremii, drept un dar neamului rumânesc: „Biblia, adecă Dumnezeiasca scriptură. Care s-au tălmă­cit dupre limba elinească spre înţăleagerea limbii rumâneşti, la porunca Prea bunului creştin şi luminatului domn IOAN ŞERBAN CANTACOZINO BASARAB VOEVOD şi cu în­demânarea dumnealui COSTANDIN BRÂNCOVEANUL marele logofăt. Tipăritu-s-au întâiu în scaunul Mitropoliei Bucureştilor, în vreamea păstoriei Preasfinţitului părinte Chir Theodosie, mitropolitul ţării și exarhul laturilor. Şi pen­tru cea de obşte priinţă s-au dăruit neamului rumânesc, la anul de la Facerea lumii 7197, iară de la Spăsenia lumii 1688, în luna lui noiemvrie în 10 zile”[26].

Studiile privitoare la textul Bibliei[27] atestă preocuparea comună a ierarhilor din Țara Românească și din Moldova față de textele scripturistice, fapt pentru care în legătură cu introducerea traducerilor din Vechiul Testament realizate de spătarul Nicolae Milescu a fost înaintată ipoteza că mitropolitul Teodosie Veștemeanul al Ungrovlahiei, în prima sa păstorire (1668-1672), a cerut mitropolitului moldovean Sava I să asigure revizuirea textului spătarului, sarcină ce va reveni mitropolitului Dosoftei. În mod cert, traducătorii Bibliei cunoscuseră și alte traduceri care circulau, în manuscris, în spațiul românesc: Codicele Voronețean, Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Șcheiană și Psaltirea Hurmuzaki[28].

Textul Noului Testament are la bază pe cel de la Bălgrad, din 1648, cu unele schimbări de limbă impuse de însăși evoluția ei. După ediția de la Bălgrad au fost reproduse și trei introduceri isagogice la Evangheliile după Marcu, Luca și Ioan[29].

Biblia de la București a devenit expresie deplină a unității românilor de pretutindeni, datorate limbii literare unitare făurită în întreg spațiul românesc, pentru că, recapitulând, Vechiul Testament era tradus de moldoveanul Nicolae Milescu și revăzut de mitropolitul Dosoftei, Noul Testament era reprodus după ediția de la Bălgrad (Alba Iulia) pe baza revizuirii de către mitropolitul Simeon Ștefan a traducerii ieromonahului muntean Silvestru, iar definitivarea textului au făcut-o cărturarii munteni Radu și Șerban Greceanu, supravegherea tiparului și corecturile au fost încredințate episcopului moldovean Mitrofan, „înfiat” de Țara Românească. Contribuția acesteia la afirmarea conștiinței de neam, de limbă și de credință era subliniată și de patriarhul Dositei al Ierusalimului în prefață: „ca să lumineze celor den casă ai Besearicii noroade: rumânilor, moldovenilor și ungrovlahilor”. „Există așadar aici un raport de apartenență reciprocă între popor și carte. Biblia nu e nimic fără popor, dar nici poporul nu poate dăinui fără carte, pentru că în ea își găsește rațiunea sa de a fi, vocația lui, identitatea sa. Această apartenență reciprocă între popor și Biblie care înseamnă mai în profunzime apartenența poporului la Dumnezeu prin legământ e celebrată în liturghie, care e și locul în care are loc opera de receptare a Bibliei”[30].

Considerat drept ctitorul limbii liturgice românești, Sfântul Antim Ivireanul, rămâne în istoria poporului român și ca apărător al credinței ortodoxe și al unității de neam: „Dacă prefacerea de dogmă din Ardeal rupsese legăturile ierarhice, cu atâta silinți dobândite, cartea bisericească, menită să străbată orice graniță politică, ducând identitatea de credință și de datină pe lângă identitatea de graiu și de grafie, dădea neamului nostru de pretutindeni, în altă formă religioasă, unitatea firească și legitimă de care el avea nevoie”[31]. Identitatea națională coincidea cu identitatea de credință, fiind cunoscute drept legea strămoșească.

Toate aceste mărturii probează contribuția Bisericii în dezvoltarea identității lingvistice, expresie a uniunii de neam a statelor românești de la sud și est de lanțul carpatic, tocmai prin faptul că textele publicate în Țara Românească erau unanim acceptate și înțelese în Moldova și Transilvania la începutul secolului al XVIII-lea, o perioadă în care, după uniație, în Ardeal se dorea ruperea legăturilor fraților români cu cei din Țara Românească și din Moldova. Rolul cărții tipărite în păstrarea identității lingvistice a fost remarcat de poetul Mihai Eminescu într-un articol din 1882: „cărțile bisericești, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Țara Românească, opresc procesul de diversificare și de dialectizare a graiului viu”. În continuare, Mihai Eminescu argumentează: „acesta primește prin cărți o normă unitară în rostire și în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii și scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Țara Românească și-n o parte a Ardealului, căci la cel mai vechi din toate se puteau reduce ca la un prototip dialectele ce încercau a se forma pe atunci”[32]. Prin susținerea poporului român în Ortodoxie, „dar într-o Ortodoxie de limbă latină proprie”, Biserica Ortodoxă i-a ferit pe români de „pericolul deznaționalizării dinspre Apus”, precum și de „pericolul pierderii în slavonism”[33].

Scrisul religios rămâne o componentă structurală, definitorie, a culturii românești, întrucât  cartea bisericească, tipărită și în manuscris, a fost dominantă prin numărul textelor ilustrative, prin poziția, prin importanța, prin circulația acestora și îndeosebi prin spiritul și prin atitudinea pe care ele le ilustrau[34].

Secolul al XVIII-lea a fost perioada în care politicile de deznaționalizare au fost promovate în Ardeal de către administrația austriacă, aceasta ocupând inclusiv Oltenia între 1718-1739, dar și de sistemul fanariot în Moldova și în Țara Românească.

Dacă ne referim la Episcopia Râmnicului Noului Severin „la 29 noiembrie 1719 episcopul, împreună cu egumenii Ioan de la Hurezi, Ştefan de la Bistriţa, Ştefan de la Arnota şi Pahomie de la Govora au înaintat Curţii un memoriu în 11 puncte prin care solicitau, între altele, ca la demnitatea de episcop să nu fie promovați decât români şi cereau să fie înființată o şcoală românească la Râmnicu-Vâlcea, sub îndrumarea episcopului, urmând să fie întreţinută din contribuţia mănăstirilor şi a preoţilor. Fireşte că autorităţile nu s-au grăbit cu aprobarea dezideratelor episcopului”[35]. Activitatea cărturească a episcopilor Damaschin, Climent, Chesarie și Filaret, care vor continua traducerea cărților de cult, au avut nu doar rolul de a definitiva munca înaintașilor lor în scaunul vlădicesc, ci, mai mult, acela de a păstra atenția contemporanilor asupra frumuseții de exprimare a limbii române și, prin cartea de cult, de a cultiva conștiința unității de credință și neam.

Gravă era situația preoților și credincioșilor ortodocși din Ardeal unde a fost înființată Biserica Greco-Catolică, constrângerile continuând pe toate planurile și culminând cu distrugerea mănăstirilor ortodoxe de către generalul Bukov. Întâlnim chipuri de preoţi de mir şi călugări cu arma în mână în răscoalele lui Horea, Cloşca şi Crişan (1784).

În anul 1791 a fost înaintat Supllex Libellus Valachorum către împăratul Leopold II, cu cereri pentru români la a cărei formulare a participat și Biserica. În general, în privința dreptului religios al ortodocșilor transilvăneni se precizau printre altele: „Cât privește liberul exercițiu al religiilor, deputăția, invocând faptul că sistemul țării îl constituie de câteva secole trei națiuni și patru religii recepte, este de părere că religia neunită nu poate fi ridicată la a cincia religie receptă, fără vătămarea sistemului. Religia de rit greco-oriental neunită, care după legi e socotită tolerată, nu poate fi primită între religiile recepte”[36]. Întrucât românii nu se puteau resemna cu această soartă, „episcopul ortodox Gherasim Adamovici încă din 5 iulie informează pe episcopul sârbesc că românii se pregătesc să trimită și deputați la Viena, dacă nu li s-ar îngădui să țină o adunare compusă din cler, militari, nemeși și din popor simplu, la care să-și poată arăta dovezile și gravamintele”[37]. Aflat la Viena în decembrie 1791, cu împuterniciprea protopopilor și încuviințarea Consiliului de Stat și al împăratului de a participa la discuțiile privind soarta românilor ca persoane private și nicidecum ca reprezentant al națiunii, „episcopul ortodox trebuia să înfrunte opinia guvernului. Într-un memoriu către împărat arată contrariat cum nu poate fi reprezentată o națiune care numără un milion de oameni, când națiuni mult mai mici decât cea săsească sau armeană, pot fi”[38]. Episcopul român a cerut numirea unui consilier român la Cancelaria aulică, urmând să cunoască firea, obiceiurile, limba, scrisul națiunii, disciplina, ritul și canoanele bisericii sale, dar și funcționari români pentru Tezaurariat și administrațiile miniere. La 30 martie 1792 era prezentat un nou memoriu Supplex Libellus, semnat fiind de „Ioannes Babb Graeci Ritus unitorum și Gerasimus Adamovits Graeci Ritus non Unitorum in Transilvania Valachorum Eppi in Negotiis Nationis hic existentes”[39]. Memoriul constituia doar un pas în lupta pentru reafirmarea drepturilor națiunii române care vor continua pe toată perioada secolului următor, începând cu episcopul Vasile Moga în 1834 și continuând cu providențiala activitate a Sfântului Mitropolit Andrei Șaguna.

Este perioada în care românii ardeleni au cunoscut procesul de transformare de la statutul unei plebe tolerate spre recunoașterea ca națiune modernă. Un rol esențial l-au avut, în mod cert, școlile confesionale. Dacă la sfârșitul secolului al XVIII-lea autoritățile intenționau să înlăture Biserica din actul educațional, deși prin Edictul de toleranță din 13 octombrie 1781 parohiile ortodoxe cu cel puțin 500 de credincioși au dobândit dreptul de a avea lăcaș de cult și școală[40], funcționând în 1788 248 școli ortodoxe[41], după Revoluția franceză, Curtea a oferit Bisericii un rol important în supravegherea și inspectarea procesului de învățământ. Ancorarea în legislația transilvăneană a autonomiei confesionare și școlare a Bisericii se va realiza în timpul Sfântului Mitropolit Andrei Șaguna. Tendinţele de maghiarizare în şcolile române se fac simţite odată cu Legea XVIII din 1879 care impune limba maghiară ca obiect obligatoriu, începând cu al doilea an al şcolii populare, iar învăţătorii confesionali sunt obligaţi să înveţe limba maghiară în măsura de a putea învăţa pe alţii. Această lege a fost urmată de altele care au avut consecinţe dezastruoase pentru şcoala românească. Articolul de lege XXX din 1883 introduce limba maghiară şi în şcolile secundare. Urmează articolul de lege XV din 1891 prin care se decide predarea limbii maghiare încă de la vârsta de trei ani[42]. Ca reacţie la legea din 1907, Consistorul Metropolitan întrunindu-se în şedinţa plenară extraordinară la 16 şi 17 februarie 1907 şi constatând că legea reduce autonomia bisericească asupra şcolilor confesionale redactează un memoriu, tipărit în 500 de exemplare pe care îl prezintă ministrului Cultelor[43]. Așadar, rolul Bisericii a fost determinant în păstrarea identității naționale în perioada 1848-1918, întrucât „în epoca dualistă școala a devenit ținta politicii naționale a Guvernelor de la Budapesta. În noul context, școala românească a reușit, în pofida nivelului scăzut de organizare, să supraviețuiască și să apere țăranul român de maghiarizare. A reușit acest fapt datorită sprijinului primit din partea autorităților Bisericii Ortodoxe naționale și autonome românești”[44].

Secolul al XIX-lea a reprezentat pentru poporul român, în prima sa parte, o perioadă cu foarte multe provocări atât în păstrarea identității naționale, cât și a credinței.

Unirea Moldovei cu Țara Românească la 1859 și reînființarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei au fost două dintre momentele importante care au urmat Revoluției de la 1848 și care vor constitui premise pentru Unirea din 1918. Implicarea reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe în realizarea dezideratului Unirii Principatelor s-a realizat prin prezenţa în Divanul Ad-hoc al Moldovei a ierarhilor: mitropolitul Sofronie Miclescu, ca preşedinte al Divanului Ad-hoc, arhiereul Nectarie Hurmuziu, locţiitor de episcop la Roman şi arhiereul Ghenadie Şendrea, locţiitor de episcop la Huşi, arhiereii Filaret Scriban de la Mănăstirea Socola şi Calinic Miclescu de la Mănăstirea Slatina, precum şi trei deputaţi din partea clerului din oraşele reşedinţă de eparhii (arhimandritul Neofit Scriban la Iaşi, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu la Huşi şi preotul Dimitrie Matcaş la Roman).

Ierarhii ortodocşi au fost în fruntea Divanului Ad-hoc şi în Ţara Românească, Biserica fiind reprezentată de Mitropolitul Nifon, Sfântul Calinic, Episcop al Râmnicului, Episcopul Filotei al Buzăului şi Clement al Argeşului, ca membri de drept şi de alţi deputaţi clerici: arhimandriţii Atanasie Stănescu de la Sadova şi Ieronim de la Bistriţa şi protopopii Iancu Sachelarie din Bucureşti, Constantin „protonohriul” de la Râmnic, Vasile Serea „catihetul” de la Buzău şi Constantin Iconomul de la Argeş.

Primul regulament pentru preoții armatei apărea în timpul regelui Carol I, în anul 1870. Cert este faptul că au fost prezenți preoți în mijlocul soldaților atât în Războiul de Independență din 1877, cât și în Războiul Balcanic din 1913, încurajându-i pe soldați și, nu de puține ori, fiind implicați în coordonarea soldaților.

În Primul Război Mondial au fost numiți „confesori militari” peste 250 de preoți, sub coordonarea protoiereului Nazarie și totodată în relații de colaborare cu ofițerii de la conducerea trupelor care au fost prezenți pe câmpurile de luptă. În anul 1915, preotul Constantin Nazarie a redactat Instrucţiuni asupra atribuţiunilor preoţilor de armată şi Cuvântări pentru ostaşi şi rugăciuni pentru Rege, Oaste şi Popor în vreme de război. În „Introducere” la Instrucţiuni asupra atribuţiilor preoţilor de armată, vorbind despre misiunea preotului, arată că „pregătirea sufletească a oştirii pe temeiul religiunii azi, ca şi în trecut, are o însemnătate hotărâtoare şi cântăreşte tot atât de greu în cumpăna victoriei, ca şi maşinile grele care zguduie pământul”. Se arată, în continuare, că una dintre virtuţile necesare luptătorilor pentru a învinge este credinţa: „Cu ea au învins strămoşii noştri şi cu ea vor învinge şi urmaşii, dacă cei chemaţi vor şti să o sădească şi să o întărească în sufletele viitorilor luptători ai dezrobirii naţionale”. Preoții au împărtășit soarta camarazilor din tranșee: au murit pe front cum s-a întâmplat cu preotul Nicolae Armășescu din Tomșani, Vâlcea, au fost luați prizonieri și deportați (Ioan Florescu-Dâmbovița, profesor de religie în București, Vasile Ionescu din Groșerea-Gorj, Gheorghe Jugureanu din Mizil-Prahova, Emanuil Mărculescu din Corabia, Ioan Rătescu, Dumitru Berlogeanu, Ioan Cerbulescu). Alți preoți au participat la alcătuirea strategiilor de apărare a fronturilor, cum a fost Justin Șerbănescu, de pe lângă Regimentul IV.21 Ilfov care, în toamna anului 1916, la Azuga, respingea din postura de comandant al trupelor ofensiva germană. Părintele Iustin Șerbănescu a fost decorat cu „Coroana României”, „Steaua României” și ordinul „Mihai Viteazul”. În 1918 a însoțit trupele noastre în Basarabia, iar apoi în „Campania de la Tisa”[45]. Marele merit al preoților în relațiile cu ofițerii și soldații era dat de experiența pastorală, de tactul dobândit în misiunea desfășurată până la începerea războiului, fapt pentru care empatizau cu multă ușurință la temerile celor prezenți pe front. După Primul Război Mondial, 61 de preoți militari au fost recompensați cu decorații românești sau străine.

Preoții nu s-au jertfit nu doar pe câmpurile de luptă, ci mulți dintre ei au rămas în comunitățile ocupate de trupele germane (Oltenia și Muntenia), fiind anchetați, bătuți, jefuiți de bunurile lor și alungați din parohii. Este cunoscut faptul că 20 de preoți din aceste părți de țară au fost împușcați de soldați din armata germană. Dintre cei deportați în Germania care și-au pierdut viața pot fi amintiți: Alexandru Georgescu din Dăneasa-Olt, condamnat la 10 ani de închisoare, mort într-o închisoare din Berlin, Iordache Pătrășcoiu din Arsurile-Gorj, mort în lagărul Lamsdorf, Constantin Gogiulescu din Otești-Olt și alții[46].

Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvania cu România a fost susținută de către ierarhii și preoții ortodocși și în Adunările naţionale de la Chişinău, din 27 martie, de la Cernăuţi, din 28 noiembrie şi, mai cu seamă de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918.

Prima provincie românească unită cu țara-mamă a fost Basarabia, prin actul de unire votat de Sfatul Țării la Chișinău, la 27 martie/9 aprilie 1918. S-au remarcat în Basarabia preoţii Alexandru Baltaga, membru în Sfatul Ţării, Ion Andronic şi Andrei Murafa, ieromonahul Dionisie Erhan, viitorul episcop de Ismail şi arhimandritul Gurie Grosu[47], ales ulterior arhiepiscop al Chişinăului şi mitropolit al Basarabiei[48]. Prin revista bisericească Luminătorul clericii și profesorii de teologie militau pentru „românizarea” culturii de acolo, iar teologul Onisifor Ghibu milita prin cele trei periodice românești (Ardealul, România nouă și Școala moldovenească) pentru redeșteptarea conștiinței naționale a românilor din Basarabia și, în mod evident, pentru unirea acesteia cu România.

În același context, mitropolitul Vladimir Repta al Bucovinei deschidea în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan, la 28 noiembrie 1918, lucrările Congresului General al Bucovinei, unde s-a votat „unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”. Implicarea mitropolitului în procesul de unificare a provinciilor românești nu s-a limitat la pregătirea congresului; acesta a militat în continuare pentru unire și drepturile naționale, făcând parte din delegaţia care a dus la Iaşi regelui Ferdinand actul unirii Bucovinei cu România[49].

În Transilvania, slujitorii Bisericii au luat parte activ la lupta pentru unitate statală, ajutând la formarea și funcționarea consiliilor și gărzilor naționale locale.

Un rol important l-au avut și periodicele bisericești: Telegraful român de la Sibiu, Biserica și școala de la Arad, Foaia diecezană de la Caransebeș, Unirea de la Blaj, la care se adaugă Gazeta poporului de la Sibiu redactată de profesorii de teologie Nicolae Bălan și Silviu Dragomir, dar și de catehetul Ioan Broșu.

Vor milita pentru unire și episcopii ortodocși Ioan I. Papp al Aradului și Miron Cristea al Caransebeșului. În urma Consiliului Naţional Român, constituit la 30 octombrie 1918, „ca unicul for care reprezenta voinţa poporului român”[50], la 1 noiembrie, episcopul Miron Cristea evoca dreptul fiecărui popor de a dispune liber de soarta sa: „Războiul Mondial a scos la iveală principiul social atât de creştinesc că fiecare popor are pe viitor dreptul de a dispune liber asupra sorţii sale. Noi, episcopii Bisericii Ortodoxe Române... ca fii credincioşi ai naţiunii noastre avem ferma convingere că interesele de viaţă ale neamului românesc, ai cărui păstori sufleteşti suntem, pretindem ca un categoric imperativ înfăptuirea acestui drept de liberă dispoziţiune şi faţă de neamul nostru. Dreptul acesta se va putea realiza numai dacă naţiunea română va fi guvernată de fiii ei. În consecinţă, declarăm că recunoaştem marele Consiliu naţional român drept reprezentantul şi emanatorul politic al naţiunii române din Transilvania şi Ungaria și ne supunem întru toate hotărârilor acestui consiliu”[51]. Ierarhii ortodocși Ioan I. Papp şi Miron Cristea vor semna un act de adeziune la 21 noiembrie.

În egală măsură, slujitorii Bisericii Ortodoxe Române au ajutat la organizarea de consilii şi gărzi naţionale în toate satele şi oraşele din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş.

La Adunarea Națională de la 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia, Biserica Ortodoxă a fost reprezentată de cei doi episcopi vicari, delegați ai Consistoriilor ortodoxe, de toți protopopii, de reprezentanți ai institutelor teologico-pedagogice și ai studenților, cîrora li s-au alăturat 120 de preoți, aleși ca delegați oficiali în circumscripțiile lor electorale.

În dimineața zilei de 1 Decembrie 1918, episcopul Ioan Papp a săvârșit Sfânta Liturghie și Te-Deum într-una din cele două biserici românești din Alba-Iulia, răspunsurile fiind date de un grup de teologi sibieni, dirijați de profesorul Timotei Popovici. La ora 10, s-a format Marea Adunare Națională Constituantă la care au luat parte cei 1228 de delegați oficiali. În biroul Adunării au fost aleși trei președinți (George Pop de Băsești, cu episcopii Ioan Papp de la Arad și Dimitrie Radu de la Oradea), trei vicepreședinți și nouă secretari (între care și Silviu Dragomir, pe atunci profesor de teologie la Sibiu). După cum se știe, raportul principal a fost prezentat de Vasile Goldiș care a citit apoi și istorica Declarație de unire cu țara mamă[52].

Marea Unire de la 1918 a determinat noi modificări în structura religioasă a cetăţenilor României, Constituţia din 1923 declarând Biserica Ortodoxă Română ca „Biserica românească”.

Indiferent de perioada istorică în care s-a aflat (interbelică, Al Doilea Război Mondial, perioada comunist-ateistă, post-comunistă), Biserica Ortodoxă a militat permanent pentru unitatea națională și pentru păstrarea demnității poporului român, prin organizarea ierarhică și canonică a Mitropoliilor și Eparhiilor, prin dezvoltarea instituțiilor de învățământ și a programelor de educație și a celor social-filantropice care, deși poartă amprenta identității spațiului în care își desfășoară activitatea, păstrează unitatea de credință drept temei al unității de neam.