Episcopul Gherasim Saffirin a fost pomenit la Mănăstirea Frăsinei, la împlinirea a o sută de ani de la trecerea la Domnul

La finalul slujbei de parastas, părintele consilier David Totu a transmis cuvântul de binecuvântare al Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, intitulat „Episcopul Gherasim Saffirin, om al rugăciunii și chip al smereniei”:

„Omagierea memoriei Episcopului Gherasim Saffirin (1849-1922) la împlinirea a 100 de ani de la trecerea sa la viața veșnică reprezintă un act de cultivare a recunoștinței și de înnoire a memoriei, în duh de pioasă cinstire și comemorare, față de ierarhul care a căutat să descopere în viața și slujirea sa darurile lui Dumnezeu și dragostea față de Biserică.

Prin lumina rugăciunii și curăția minții, Episcopul Gherasim Saffirin a continuat lucrarea duhovnicească a ierarhilor căutători ai frumuseții veșnice din Împărăția Cerurilor, fără a-și neglija îndatorile față de preoții și credincioșii din Eparhia Romanului, unde, împlinind chemarea lui Dumnezeu, a păstorit între anii 1900-1911.

De asemenea, este pomenit ca părinte duhovnicesc și la Mănăstirea Frăsinei, unde a ales să trăiască în ultimii ani ai vieții, căutând, neobosit, după cuvântul psalmistului „al Tău sunt eu, mântuiește-mă, că îndreptările Tale am căutat” (Psalmul CXVIII, 94), să înrădăcineze în minte rugăciunea și să așeze în inimă, prin Duhul Sfânt, iubirea lui Dumnezeu (Romani V, 5).

Cunoștea tradiția duhovnicească a Mănăstirii Frăsinei și a vieții călugărești din mănăstirile Olteniei de sub Munte, pentru că nu foarte departe de Lavra ctitorită de Sfântul Calinic erau locurile natale, iar în Râmnicu-Vâlcea își îndeplinise parte din ascultările slujirii preoțești deopotrivă cu activitatea didactică de la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae”.

Preasfințitul Gherasim Saffirin s-a născut în octombrie 1849 în satul Izvorelu din județul Mehedinți, în familia binecredincioșilor săi părinți Dinu și Dina Zmeu, care i-au pus numele de botez Gheorghe. Rămas orfan de mamă la frageda vârstă de 3 ani, cu încredințarea tatălui, a fost înfiat de logofătul Florea Zamfirescu, un boier craiovean care l-a avut în grijă până la trecerea la cele veșnice, dar care, testamentar, a rânduit pentru copilul ce împlinise vârsta de 8 ani să primească, sub supravegherea unui epitrop, o bună educație. Astfel, prin grija binefăcătorului său, a urmat cursurile primare, gimnaziale și liceale în capitala Băniei, la Craiova, unde, în luna mai a anului 1870, a obținut Bacalaureatul în Litere și Științe. 

A susținut examenul pentru postul de profesor și în luna septembrie a anului 1870 a obținut titularizarea la catedra de limbă franceză de la Gimnaziul real din Tg-Jiu, unde i s-a încredințat și conducerea școlii. Însă în sufletul său se înfiripase dorul de cele sfinte și, la doar câteva luni de la numirea ca profesor, în luna noiembrie a anului 1870 a plecat la Muntele Athos, dornic de a păși pe înaltele culmi ale vieţii duhovnicești. A stat la Sfântul Munte timp de șase luni, însă această perioadă a fost hotărâtoare pentru viața pe care o va urma viitorul ierarh.

S-a întors în țară în luna septembrie a anului 1871 unde, deși a fost primit la catedrala de Limba română, istorie și geografie și i s-a încredințat, din nou, conducerea școlii, care între timp fusese transformată în Școală Normală de învățători, nu a profesat decât doi ani, până în luna decembrie a anului 1873, când a hotărât să îmbrace haina monahală. A intrat în obștea Mănăstirii Tismana, iar la Sărbătoarea Nașterii Domnului din anul 1873 fost tuns în monahism de către arhimandritul Dionisie Albeșteanu și a primit numele Gherasim.

Episcopul Athanasie Stoenescu, apreciind râvna tânărului monah Gherasim, pregătirea intelectuală aleasă și dragostea acestuia pentru cântarea bisericească, l-a hirotonit diacon la Sărbătoarea Botezului Domnului din anul 1874 pe seama Catedralei Arhiepiscopale „Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea. Animat de dorința de cunoaștere, a decis să continue studiile la Paris, unde a mers pentru câteva luni în anul 1875. A revenit în țară în toamna aceluiași an și a fost numit profesor suplinitor la Catedra de Morală, Liturgică şi Pastorală de la Seminarul Sfântul Nicolae din Râmnicu-Vâlcea, urmând ca în iulie 1876 să ocupe definitiv această catedră, prin concurs. Din februarie 1878 până în iulie 1885 a fost şi director al Seminarului.

În ziua de Paşti a anului 1878 a fost hirotonit preot, iar în acelaşi an, în ziua de Izvorul Tămăduirii a fost hirotesit protosinghel de către episcopul Athanasie. La 6 decembrie 1888 a fost ridicat la rangul de arhimandrit, iar în luna ianuarie a anului 1889 a fost numit arhimandrit de scaun de către episcopul Ghenadie Enăceanu al Râmnicului.

Pentru aleasa slujire și virtuțile cu care își înnobila viața, la 24 mai 1899 Sfântul Sinod l-a ales arhiereu vicar al Eparhiei Râmnicului Noului Severin cu titlul de „Craioveanul” și a fost hirotonit în data de 6 iunie.

Sfântul Sinod l-a ales pe episcopul Gherasim Saffirin, în data de 17 februarie 1900, ca eparhiot al Episcopiei Romanului şi a fost instalat, câteva zile mai târziu, la 27 februarie.

În slujirea arhierească, în lucrarea administrativă, culturală, misionară și filantropică, a militat pentru îndepărtarea abuzurilor și a apărat demnitatea Bisericii, cerând preoţilor şi colaboratorilor pe plan administrativ o corectitudine exemplară, spre a nu deveni pricină de defăimare.

A căutat îndreptarea moravurilor păstoriţilor săi, iar pentru folosul duhovnicesc al acestora a tradus din greceşte şi a tipărit la București, în anul 1905, cartea de învăţături morale Legea şi poruncile lui Dumnezeu, alcătuită de Filaretos. Pentru îndreptarea inegalităților sociale și combaterea sărăciei cu care se confruntau multe comunități din Eparhia Romanului, în anul 1901 a înființat un fond misionar eparhial și a adresat preoților și credincioșilor rugămintea de a fi sprijinit în activitatea socială pe care a desfășurat-o cu multă determinare în anii premergători Răscoalei din anul 1907.

 În acea perioadă, pe fondul sărăciei și al condițiilor de igienă precară, a crescut mortalitatea infantilă, fapt pentru care Biserica a fost des atacată în mediile politice și sociale. Desfășurând o activitate misionară intensă, a fost în permanență în mijlocul fiilor săi duhovnicești, vizitând preoți și credincioși, iar în momentul în care s-a îmbolnăvit, în primăvara anului 1907, nefiind în stare să fie alături de păstoriții săi, spre a le oferi cuvânt mângâietor, a întocmit o telegramă prin care le-a adresat îndemnurile părintești.

Bun liturghisitor, a publicat două volume de cântări bisericești: Răspunsurile la Sfânta Liturghie pe glasurile 1, 3, 4 5, 6 şi 7, care a apărut la Bucureşti în anul 1907, și Culegere de cântări bisericeşti, tipărită în anul 1908.  În ședința Sfântului Sinod din luna mai a anului 1910, a fost ales membru în Comisia Sinodală de revizuire a textului Sfintei Scripturi, fiind apreciat drept „bun elenist şi adânc cunoscător al scrierilor Sfinţilor Părinţi”, cât și în Comisia Sinodală de cercetare a lucrărilor de muzică bisericească.

În aceeași perioadă a încurajat și a lucrat la traducerea a numeroase texte patristice ce au fost folosite pentru apariția Filocaliei în limba română. Interesul deosebit pe care îl avea față de textele filocalice descopereau preocuparea ierarhului pentru rugăciunii minţii şi a nevoinţelor de curăţire a sufletului de patimi, după cum avea să remarce, ulterior arhimandritul Iuliu Scriban: „stătea închis în casă, citea din cărţile călugărilor de altădată, medita noaptea fără a aprinde lumina, se hrănea neîndestulător, cu post aspru, până ce medicii i-au spus la Roman că ori mănâncă, ori moare. Aşa era în convingerile sale şi avea scrupulul conştiinţei de a urma potrivit lor. Avea o adoraţie extremă pentru monahism. Fără îndoială, este vrednic de admirat pentru puterea înfrânării sale, pentru lepădarea de lume”.

La 24 iunie 1911, episcopul Gherasim s-a retras într-un loc prielnic nevoinţelor sale, la Mănăstirea Frăsinei, unde şi-a sfârşit viaţa în post, rugăciune şi fapte de milostenie. „Şi venind aici în Sfânta Mănăstire Frăsineiul, la 1 iulie 1911, - consemna ieroschimonahul Silvestru Florescu - a locuit în casele Preasfinţiei Sale, pe care şi le-a făcut singur, pe când era arhimandrit şi director la Seminarul de Râmnic. Tot atunci au zidit şi Paraclisul. Cât a trăit aici în mănăstire ne-a fost pildă de fapte bune, de mărime de suflet. În timpul războiului a fost un bun traducător de limbi ca Greaca, Franceza şi de cântări bisericeşti de pe muzica greacă; nu lipsea de la nici o slujbă bisericească, fără numai de mare nevoie, caz de boală”.

Mănăstirea Frăsinei din acea perioadă cunoştea o deosebită înflorire duhovnicească sub păstorirea părintelui stareţ Porfirie Bucurescu (1905-1927), care i-a devenit duhovnic episcopului Gherasim Saffirin.

Aici şi-a odihnit sufletul în rugăciune şi în cântări bisericeşti. Din dragoste pentru împodobirea slujbelor, a alcătuit o carte de cântări psaltice intitulată Sobornicariu, în cuprinsul căreia sunt redate troparele şi condacele Triodului, troparele şi condacele Penticostarului, cântări la slujba Vecerniei şi a Sfintei Liturghii, troparele şi condacele acatistelor, troparele şi condacele din zilele fiecărei luni.

A trăit la Mănăstirea Frăsinei – spunea ieroschimonahul Silvestru Florescu – „ca un închis, 11 ani, adică până în anul 1922, februarie, când cu fericire sau dus către Domnul fiind în etate de 73 de ani. Cu o lună mai înainte au făcut testament, ca biblioteca plină cu cărţi de limbi străine cu totul să se dea Seminarului de Râmnic, precum s-a şi făcut, iar celelalte obiecte toate să rămână aici în Sfânta Mănăstire. Pentru care şi noi respectându-l îl avem în inima noastră şi îl pomenim ca un mare ctitor, al doilea după fondatorul Sfintei Mănăstiri Prea Sfântul Episcop Calinic”.

La 14 februarie 1922, „cu fericire s-a dus către Domnul” şi a fost îngropat în cimitirul Mănăstirii Frăsinei, alăturându-se monahilor râvnitori, cu viață sfântă, care s-au bucurat de milostivirea lui Dumnezeu și s-au făcut părtași în timpul vieții de daruri duhovnicești alese.

Episcopul Gherasim Saffirim a devenit astfel un model de slujire, făcându-se tuturor pildă de ascultare, smerenie, rugăciune și înțelepciune, pentru a primi cele făgăduite prin glasul psalmistului: „Arhiereii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate și cuvioșii Tăi întru bucurie se vor bucura” (Psalmul CXXXI, 9).