„Pentru Sfânta Cuvioasă Parascheva, rugăciunea a însemnat călăuzirea sufletului către Dumnezeu, iar milostenia a fost forma concretă de exprimare a iubirii față de aproapele”
„Sfânta Cuvioasă Parascheva a privit milostenia drept actul care cuprinde atât darurile materiale, cât și cele spirituale, ambele fiind necesare pentru o viață plăcută lui Dumnezeu. Milostenia a fost calea prin care a răspuns iubirii lui Dumnezeu, dar ne-a și încredințat că darurile spirituale și materiale sunt mijloace de apropiere față de Dumnezeu”, a spus Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, la hramul Bisericii „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din municipiul Râmnicu Vâlcea.
Chiriarhul Râmnicului a accentuat că „apropierea față de Dumnezeu, pe care Sfânta Cuvioasă Parascheva a dorit-o întreaga sa viață, a presupus o viață de rugăciune, de asceză, de milostenie și jertfă de sine. Aceasta este calea pe care a ales-o Sfânta Parascheva încă din copilăria sa, când a început acea transformare interioară, în care omul se deschide Harului dumnezeiesc și se lasă călăuzit de iubirea lui Dumnezeu.
Tânără fiind, a luat hotărârea de a renunța la viața lumească, spre a-și sfinți viața prin curăția inimii, prin dobândirea virtuților și asemănarea cu sfinții cei bineplăcuți lui Dumnezeu.
De aceea, putem spune că Sfânta Cuvioasă Parascheva este un model de trăire ascetică autentică și profundă, care reflectă idealul vieții monahale și al desăvârșirii creștine. Prin modul în care a ales să-L urmeze pe Hristos, a devenit un exemplu viu al chemării evanghelice: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu VIII, 34).
S-a stabilit pentru o vreme în mănăstiri din Asia Mică și apoi în Țara Sfântă, unde a dus o viață de post aspru, rugăciune neîncetată și smerenie adâncă. A ales să trăiască în anonimat, fără a căuta slava lumii, dorind doar să se apropie de Dumnezeu prin nevoință și tăcere.
Trăirea ei ascetică a devenit un exemplu de lepădare totală de sine și de unire cu Hristos. Rugăciunea neîncetată i-a fost respirația sufletului. Prin rugăciune, a intrat în comuniune cu Dumnezeu, înălțându-și mintea deasupra grijilor pământești.
Postul, însoțit de simplitatea traiului, a fost modul prin care și-a deschis sufletul către lucrarea Harului. Nu era vorba doar de abținere de la mâncare, ci de o postire completă, care includea gândurile, vorbele și faptele.
A trăi în chip smerit, iar după mutarea sa la cele veșnice, trupul i-a fost descoperit în chip minunat, semn că Dumnezeu a ales să-i arate sfințenia. A rămas peste veacuri chipul luminos al sfințeniei dobândite prin trăire ascetică, mărturisind tainic că prin post, prin rugăciune și prin smerenie, omul poate deveni locaș al Harului lui Dumnezeu”, a încheiat Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie.
