Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie: „Omul, curățit prin pocăință și întărit prin post, poate ajunge la împărtășirea de slava lui Dumnezeu, dar nu pe calea dorinței de întâietate, ci pe calea smereniei, a jertfei și a iubirii”

Înaltpreasfinția Sa a arătat că „Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu, I-au cerut Mântuitorului Hristos să îi așeze de-a dreapta și de-a stânga Sa în slava Sa (Marcu X, 37). Cererea lor exprimă o dorința de a participa la slava divină, dar și o neînțelegere a modului în care această slavă se dobândește, fapt pentru care Fiul lui Dumnezeu le-a spus: „Nu știți ce cereți. Puteți voi să beți paharul pe care îl beau Eu?” (Marcu X, 38). Prin aceasta, Mântuitorul relevă faptul că drumul către slavă trece prin suferință, smerenie și jertfă. Slava nu se cere, ci se primește ca dar, în măsura în care omul se împărtășește de sfințenie.

Dumnezeu le dă Har celor smeriți și curați la inimă (Iacov IV,6) și, de aceea, prezența femeii care manifestă dorința de a se ridica din întunericul păcatelor spre a-și alipi inima de Dumnezeu ne încredințează că începutul mântuirii stă în întoarcerea sinceră către Dumnezeu.

Această femeie – chip al sufletului căzut, dar însetat de lumină – ilustrează adevărul că niciun păcat nu este mai puternic decât Harul lui Dumnezeu atunci când omul se smerește și își plânge păcatele. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază această realitate afirmând că „nu mărimea păcatelor, ci nepocăința osândește pe om”. Prin urmare, dorința de ridicare este deja începutul vindecării.

Totodată, dorința de a-și „alipi inima de Dumnezeu” indică o transformare profundă a vieții sale. Nu mai este vorba doar de părăsirea păcatului, ci de dobândirea unei iubiri lucrătoare prin virtuți, pentru Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul descrie această transformare ca pe o mutare a dorinței: „Sufletul care s-a întors de la patimi se lipește de Dumnezeu prin iubire și nu mai este atras de cele trecătoare.”

În același sens, Sfântul Dumitru Stăniloae arată că pocăința autentică nu este doar regret pentru trecut, ci începutul unei vieți în strălucirea sfințeniei: „A te pocăi înseamnă a-ți deschide inima lui Dumnezeu și a intra în dialog cu iubirea Lui.” Această deschidere face posibilă primirea Harului, care nu doar iartă, ci și transformă.

Această ridicare din întunericul păcatului către lumina sfințeniei conduce la participarea la slava lui Dumnezeu, așa cum subliniază Sfântul Grigorie Palama: „Cei ce se curățesc prin pocăință și se smeresc se fac părtași luminii dumnezeiești”.  

Așadar, omul, curățit prin pocăință și întărit prin post, poate ajunge la împărtășirea de slava lui Dumnezeu, dar nu pe calea dorinței de întâietate, ci pe calea smereniei, a jertfei și a iubirii. Harul lui Dumnezeu lucrează acolo unde există smerenie și dorință sinceră de întoarcere. Ridicarea din păcat este începutul unui drum care conduce de la întuneric la lumină, de la înstrăinare la comuniune, de la cădere la sfințenie”, a spus Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie.